Personalitati

Mihai (Eminovici) Eminescu   

n. 15 ianuarie 1850  – d. 15 iunie 1889

Mihai Eminescu

Poet de referinta, prozator, jurnalist ales post-mortem membru al Academiei Române la 28 octombrie 1948.  Este considerat de criticii literari poetul naţional al României, fiind supranumit „luceafărul poeziei româneşti”,dar şi cel mai important reprezentant al romantismului din literatura românească. Totodată, Eminescu s-a implicat în activităţile Societăţii literare„ Junimea” şi a fost redactor-şef al ziarului „Timpul”, oficios al Partidului Conservator.

Mihai Eminescu este primul care a făcut din limba română un adevărat obiect de artă, în condiţiile în care poezia românească, nesigură, se afla abia la începuturile sale. Erudit prin complexitatea cunoştinţelor acumulate (a studiat filosofia, dreptul, medicina, a fost interesat de economie, sociologie şi alte discipline) a avut un real succes în cariera de jurnalist, articolele sale de critică literară, socială şi politică fiind publicate în „Timpul” şi „Curierul de Iaşi”. Întreaga sa activitate de ziarist a fost pusă în slujba dreptului la existenţa naţională a poporului român[, susţinând în articolele sale cauza românilor din Transilvania şi din Bucovina.

Boala şi moartea sa prematură (bolnav de manie depresivă, a decedat la numai 39 de ani) au întrerupt ascendenţa unui talent care abia atunci ajungea la maturitatea creaţiei sale şi care avea potenţialul de a deveni cu adevărat un poet de talie mondială. Asupra bolii şi morţii sale, circumstanţele nu au fost nici până astăzi pe deplin elucidate. in perioada comunistă, imaginea lui Eminescu, care era oricum un simbol naţional, a fost intens folosită în scopul propagandei naţionaliste comuniste, Eminescu fiind portretizat exclusiv ca un poet desăvârşit, în timp ce scrierile sale filozofice şi politice – înainte adoptate şi folosite în propria ideologie de către dreapta naţionalistă – au fost marginalizate pentru conţinutul lor critic şi pe alocuri radical. Publicistica politică a lui Eminescu poate fi considerată drept “cel mai bun manual de jurnalism naţional”. În ultimii ani, Academia Română a început publicarea unei ediţii facsimilate a operelor complete ale acestuia (23 volume), pentru a facilita o mai bună cunoaştere şi studiere a operei lui Eminescu.

Cu privire la data şi locul naşterii poetului nostru naţional există mai multe date contradictorii. Adolescentul Eminescu şi-a notat propria dată a naşterii în registrele Junimii ca fiind 20 decembrie 1849, iar în arhivele gimnaziului de la Cernăuţi este trecută data de 14 decembrie 1849. Data oficială de naştere a poetului este avansată de Titu Maiorescu în lucrarea sa „Eminescu şi poeziile lui”. Acesta preia mai multe cercetări efectuate de N. D. Giurescu, care în urma studierii mai multor surse, printre care şi un dosar cu note despre botezuri din arhiva Bisericii Domneşti din Botoşani. Din toate aceste documente rezultă că Mihai Eminescu s-a născut la data de 15 ianuarie 1850, fapt confirmat şi de sora mai mare a acestuia, Aglae Drogli. Actul de botez al copilului din 21 ianuarie 1850 este singurul document autentic cu privire la data naşterii poetului, pe care l-au semnat alături de preotul Ioan Stamate, econom la biserica Uspenia (Adormirea Maicii Domnului) din Botoşani, stolnicul Vasile Iuraşcu, bunicul din partea mamei, care i-a fost naş, şi cei doi părinţi.

Mihai era fiul unei familii de ţărani din comuna Ipoteşti, judeţul Botoşani. Părinţii săi, Gheorghe Eminovici şi Raluca Juraşcu, au avut împreună unsprezece copii dintre care Mihai a fost cel de-al şaptelea. Cu excepţia lui Matei (n. 1856), care a fost ofiţer şi a trăit 73 de ani, toţi au avut un destin dramatic. Matei a fost cel care a pus în circulaţie o altă dată a naşterii lui Mihai, susţinând că a văzut pe o Psaltire a lui Gheorghe Eminovici însemnarea: „Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri şi cincisprezece minute evropieneşti s-au născut fiul nostru Mihai”. Din cel puţin două motive informaţia este discutabilă: nimeni altcineva nu a mai văzut acea Psaltire şi, după cum au dovedit unele documente de arhivă, pe 21 decembrie, Gheorghe Eminovici se afla la Iaşi, unde întocmea o procură unui avocat, în vederea legalizării, la care a fost martor în ziua de 23 decembrie.”.

Tatăl poetului, căminarul Gheorghe Eminovici era descendent al unei familii de ardeleni strămutaţi în Moldova, iar mama sa, Raluca Iuraşc se trăgea dintr-o familie de moldoveni cu vechi atestări boiereşti, tatăl său fiind stolnic în satul Joldeşti. Bunicul poetului, Vasile Eminovici, a fost cântăreţ în strană în satul Călineştii lui Cuparencu, care se află în comuna Şerbăuţi.

Între 1850 şi 1858 şi-a petrecut copilăria la Botoşani şi la Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi. Avea o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura, mai târziu evocând această stare în poeziile Fiind băiet păduri cutreieram sau O, rămâi.

Între 1858 şi 1866 a urmat cu intermitenţe şcoala primară greco-orientală din Cernăuţi, apoi gimnaziul la Cernăuţi şi Botoşani. A terminat clasa a IV-a clasificat al cincilea din 82 de elevi, după care a făcut două clase de gimnaziu. A părăsit şcoala în 1863, revenind ca privatist în 1865 şi a plecat din nou în 1866.

A fost copist în administraţia judeţului Botoşani pentru o scurtă perioadă, după care s-a întors la Cernăuţi pentru a-şi trece examenele restante. La Botoşani avea grijă şi de biblioteca profesorului său, Aron Pumnul. A fost angajat la diverse instituţii din Botoşani, la tribunal şi la primărie şi a pribegit cu trupa de actori Tardini-Vlădicescu.

Eminescu a debutat în anul 1866 cu poezia La mormântul lui Aron Pumnul care a apărut în broşura scoasă la moartea dascălului său, Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la mormântul prea iubitului lor profesor Arune Pumnul. Sub numele de Mihai Eminescu, şi nu sub cel de Mihai Eminovici, i-a apărut în acelaşi an la 25 februarie/9 martie (stil nou) poezia De-aş avea în revista „Familia” din Pesta, a lui Iosif Vulcan. Iosif Vulcan i-a schimbat numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet, şi de alţi membri ai familiei sale.

În 1867 a fost sufleur şi copist în trupa lui Iorgu Caragiale din Bucureşti, iar în anul următor a colindat din luna mai până toamna împreună cu trupa lui Matei Pascaly prin Transilvania şi Banat (Braşov, Sibiu, Oraviţa, Timişoara, Arad). În toamna anului 1868 s-a angajat sufleur şi copist la Teatrul Naţional din Bucureşti, colindând cu trupa lui Mihai Pascaly Moldova şi Bucovina.

În toamna anului următor a fost trimis de tatăl său la Universitatea din Viena unde s-a înscris ca student la filosofie şi a făcut parte din Societatea literar-socială „România” şi din Societatea literar-ştiinţifică „România jună”. Întrucât nu a putut atesta susţinerea bacalaureatului, s-a înscris ca student extraordinar în 1869. La Viena a frecventat cursuri de drept, economie politică, limbi romanice, anatomie, fiziologie şi medicină legală. Aici l-a cunoscut pe Ioan Slavici şi a activat în cadrul societăţii româneşti „România Jună”.

În 1872 a revenit în ţară şi s-a stabilit la Iaşi unde a frecventat şedinţele Junimii. În toamna aceluiaşi an a plecat la Berlin pentru continuarea studiilor. În 1873 a frecventat cursuri de filosofie, filosofie ştiinţei, istorie antică, istoria religiilor, geografie şi etnografie la Universitatea din Berlin.

S-a întors la Iaşi în anul următor, 1874, unde a fost numit director al Bibliotecii Centrale şi revizor şcolar pentru districtele Iaşi şi Vaslui. În 1876 a fost redactor-administrator la „Curierul de Iaşi”, iar în 1877 s-a stabilit la Bucureşti. A lucrat aproape şapte ani ca redactor la ziarul „Timpul” în paginile căruia a publicat peste 300 de articole.

Activitatea literară o începe în anul 1866, când la 12 ianuarie moare dascălul sau Aron Pumnul, în aceeaşi zi a scris prima sa poezie La moartea lui Aron Pumnul pe care o „publică” în broşura scoasă cu ocazia nefericitului eveniment, semnând M. Eminoviciu, privatist. Cu adevărat îşi face debutul pe 25 februarie când publică în revista „Familia” din Pesta a lui Iosif Vulcan poezia De-aş avea, urmând ca, în acelaşi an, să mai publice aici alte cinci poezii. Iosif Vulcan îi va schimba numele în Mihai Eminescu, nume folosit de acum încolo de toată lumea. Din 1870 începe să publice în „Convorbiri Literare”. Pe 15 august 1871 Mihai Eminescu se numără printre organizatorii unei măreţe serbări şi a unui Congres studenţesc la Putna cu ocazia comemorării a 400 de ani de la ctitoria mănăstirii de aici. Sosind în Iaşi este numit, cu ajutorul lui Titu Maiorescu, director al Bibliotecii Centrale şi profesor de limbă germană la Institutul Academic (1874). Anul următor este revizor şcolar pentru judeţele Vaslui şi Iaşi, funcţie pe care o îndeplineşte cu un mare sârg, Mihai Eminescu inspectând o mulţime de şcoli asupra cărora a întocmit rapoarte detaliate. Se împrieteneşte cu Ion Creangă pe care îl determină să scrie şi-l ajută să fie primit la “Junimea”. După o perioadă în care lucrează ca redactor la „Curierul de Iaşi”, pleacă la Bucureşti unde este angajat ca redactor, apoi ca redactor-şef, la publicaţia conservatoare „Timpul” (1877 – 1883), unde va lucra alături de Ioan Slavici şi Ioan Luca Caragiale. Aici desfăşoară o activitate publicistică excepţională, care-i ruinează, însă, sănătatea.

Opera sa este diversă: idila, egloga, satira, epistola, elegia, glosa, poemul, doina: Venere şi Madonă (1870), Mortua est (1872), Povestea codrului (1878), O, rămâiFreamăt de codruRevedere (1879), Scrisorile I-IV (1981), toate publicate în „Convorbiri literare”, Luceafărul (1883), publicat în „Almanahul Societăţii Academice România Jună”, Somnoroase păsărele (1883-1884), Sara pe deal (1885), La steaua (1886), publicată în „România Liberă”. Alături de poeziile sale excepţionale, Mihai Eminescu a scris şi proză: Făt – Frumos din LacrimăSărmanul DionisCezara, precum şi încercări de teatru: Amor pierdut – viaţă pierdutăDecebalGruie Sânger etc. sau diverse articole pe teme politice sau sociologice publicate în „Federaţiunea”, „Curierul de Iaşi”, „Timpul”, „România Liberă”. „Eminescu este unul din exemplarele splendide pe care le-a produs umanitatea. El este cel dintâi care a dat un stil sufletului romậnesc şi cel dintậi romận în care s-a făcut fuziunea cea mai serioasă a sufletului daco-roman cu cultura occidentală.” (Garabet Ibrăileanu).

Prin grija lui Titu Maiorescu i s-a publicat un volum de poezii care include o mare parte din poeziile publicate în paginile revistei „Convorbiri literare”. Fragmente din romanul „Geniu pustiu” au rămas în manuscris, a făcut traduceri din germană (Arta reprezentării dramatice, de H. Th. Rötscher) şi a avut şi câteva încercări dramatice (Mureşanu, Mira, Decebal, Bogdan Dragoş). Opera sa a fost tradusă în numeroase limbi şi a apărut în ţări de pe toate continentele.

Afirmă cu putere autohtonia românilor, subliniind faptul că nu există nici o deosebire etnică sau lingvistică între românii din toate provinciile istorice româneşti, considerând că legile trebuie alcătuite ţinându-se cont de “trebuinţele poporului astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora”. Critică dur amestecul străinilor, care au pătruns în “pătura suprapusă”, în problemele naţionale şi proasta organizare la nivel central şi local care nu reprezintă interesele poporului, “consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta decât pe persoanele din care sunt compuse”.

În vara anului 1883 Mihai Eminescu se îmbolnăveşte foarte grav, de aceea va fi internat la spitalul doctorului Şuţu, apoi la Viena. Perioada cuprinsă între anul 1883 şi 1889 este una în care boala şi revenirile sunt din ce în ce mai dese, perioadă în care activitatea sa scriitoricească este foarte slabă. Pe 24 septembrie este angajat ca sub-bibliotecar la Biblioteca Centrală din Iaşi, activitate pe care o continuă şi în 1886, după ce a petrecut o perioadă în Rusia la o cură de recuperare. Din 1888, la propunerea lui Iacob Negruzzi, susţinută şi de Mihail Kogălniceanu, Camera Deputaţilor a votat o pensie viageră în valoare de 250 de lei pentru Mihai Eminescu, pe 23 noiembrie, legea a trecut şi de Senat, intrând în vigoare abia în aprilie 1889. Pe 15 iunie este lovit în cap cu o piatră aruncată de un pacient al spitalului dr. Şuţu, unde era internat.  In jurul orei 3, moare. Este înmormântat în data de 17 iunie la cimintirul Bellu din Bucureşti.

„Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale” (George Călinescu). „A vorbi de poet este ca şi cum ai striga într-o peşteră vastă…Nu poate să ajungă vorba pậnă la el, fără să-i supere tăcerea. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harpă şi să legene, din depărtare, delicata lui singuratecă slavă.[…]” (Tudor Arghezi).

Constantin Brancusi

Constantin Brâncuşi

De la ţăranul român la zeu universal.

Constantin Brâncuşi s-a născut la 19 februarie 1876, la Hobiţa, un mic sat din comuna Peştişani, judeţul Gorj, fiind al cincilea copil al Mariei şi al lui Radu Nicolae Brâncuşi, o familie de ţărani înstăriti.

Parcurge prima clasă la şcoala din Peştişani, însă, la fel ca alţi copii de ţărani din acea perioadă, abandonează cartea, copilăria sa fiind caracterizată de foarte multă muncă şi dese plecări de-acasă, precum şi de ani lungi de ucenicie prin atelierele de boiangerie, prin birturi şi prăvălii.

Şi deşi familia sa era avută, Brâncuşi alege să ducă o viaţă modestă, care avea să îi influenţeze puternic viziunea artistică ulterioară.

Încă de la vârsta de 7 ani lucrează ca păstor, primind în grijă mai întâi turma familiei, apoi a lucrat pentru alţii, prin munţi. În această perioadă capătă primele deprinderi în sculptura în lemn, o îndeletnicire larg răspândită în România rurală a acelor vremuri.

În tot acest timp, îşi cultivă gustul pentru lucrul în lemn şi se implică în proiecte de sculptură elaborate, iar realizările sale artistice atrag atenţia unui industriaş care, în anul 1894, îl aduce la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova.

Trebuie menţionat faptul că pentru a urma cursurile instituţiei de învăţământ, Brâncuşi învaţă singur să scrie şi să citească.

În anul 1895, Brâncuşi pleacă la Târgu Jiu, unde se angajează la o vopsitorie, apoi, revine la Hobiţa, având mânile arse şi pline de vopsea.

În anul 1896, Brâncuşi iese prima dată din ţară şi merge la Viena, unde se angajează ca cioplitor în lemn, pentru a-şi putea susţine financiar şederea. Este un moment care avea să influenţeze puternic viaţa sa artistică ulterioară.

Revine în România, iar în anul 1897 merge la Slatina, unde se angajează ca argat la un băcan, schimbă apoi mai multe locuri de muncă, pentru a ajunge, în cele din urmă, la Craiova, unde se angajază la o cârciumă. Aici îşi face cunoscută îndemânarea prin construirea unei viori din materiale găsite într-o prăvălie. Munceşte enorm, obţine o bursă, şi încheie în patru ani studiile a căror durată era de cinci ani.

În anul 1898, este admis la Şcoala Naţională de Arte Frumoase de la Bucureşti, dar pentru a putea să participe la cursuri este obligat să-şi vândă partea de moştenire de la Hobiţa unuia dintre fraţi. La Şcoala de Arte este aproape obsedat să stăpânească toate cunoştinţele care i se predau, indiferent cât de puţin

În tot acest timp, îşi cultivă gustul pentru lucrul în lemn şi se implică în proiecte de sculptură elaborate, iar realizările sale artistice atrag atenţia unui industriaş care, în anul 1894, îl aduce la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova.

Trebuie menţionat faptul că pentru a urma cursurile instituţiei de învăţământ, Brâncuşi învaţă singur să scrie şi să citească.

În anul 1895, Brâncuşi pleacă la Târgu Jiu, unde se angajează la o vopsitorie, apoi, revine la Hobiţa, având mânile arse şi pline de vopsea.

În anul 1896, Brâncuşi iese prima dată din ţară şi merge la Viena, unde se angajează ca cioplitor în lemn, pentru a-şi putea susţine financiar şederea. Este un moment care avea să influenţeze puternic viaţa sa artistică ulterioară.

Revine în România, iar în anul 1897 merge la Slatina, unde se angajează ca argat la un băcan, schimbă apoi mai multe locuri de muncă, pentru a ajunge, în cele din urmă, la Craiova, unde se angajază la o cârciumă. Aici îşi face cunoscută îndemânarea prin construirea unei viori din materiale găsite într-o prăvălie. Munceşte enorm, obţine o bursă, şi încheie în patru ani studiile a căror durată era de cinci ani.

În anul 1898, este admis la Şcoala Naţională de Arte Frumoase de la Bucureşti, dar pentru a putea să participe la cursuri este obligat să-şi vândă partea de moştenire de la Hobiţa unuia dintre fraţi. La Şcoala de Arte este aproape obsedat să stăpânească toate cunoştinţele care i se predau, indiferent cât de puţin importante pareau.

În timpul studenţiei, chiar în primul an, în 1898, lucrarea sa „Bustul lui Vitellius” obţine „menţiune onorabilă”, în anul 1900 obţine prima medalie de bronz pentru realizarea unui bust după un model antic – „Capul lui Laocoon“, un an mai târziu lucrarea „Studiu” câştigă medalia de argint, iar în 1902, primeşte medalia de bronz pentru „Ecorşeu”, un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc, realizat timp de doi ani, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, profesorul său.

Tot în anul 1902 a absolvit, cu calificative maxime, Şcoala de Arte, perioadă urmată de satifacerea stagiului militar al tânărului Brâncuşi.

În anul 1903 primeşte prima comandă a unui monument public – bustul generalului medic Carol Davila – realizare care este instalată la Spitalul Militar din Bucureşti, rămas până astăzi singurul monument public din Bucureşti al lui Brâncuşi.

Şi tot în 1903, este expusă la Ateneul Român o altă lucrare a sa – reprezentarea unui bărbat fără piele, care dezvăluia în detaliu fiecare muşchi – care este considerată prima operă artistică a lui Brâncuşi reprezentativă pentru căutarea esenţei, în locul simplei aparenţe exterioare.

Spre finalul anului, Brâncuşi pleacă la München, fiind atras de viziunea artistică a sculptorului Auguste Rodin, în primăvara anului 1904 revine pentru scurtă vreme în ţară, apoi pleacă spre Paris, pe jos, o călătorie obositoare şi costisitoare, pentru a ajunge la destinaţie artistul fiind nevoit să îşi vândă câteva din bunurile personale mai valoroase. În drumul său spre capitala Franţei, face escale la Budapesta, Viena, München, Zürich şi Basel, unde vizitează muzee şi atelierele unor pictori şi sculptori. La un moment dat, pe drumul spre Paris, la Lunéville, se îmbolnăveşte de pneumonie infecţioasă gravă, este tratat la un spital de maici, iar după însănătoşire parcurge cu trenul ultima bucată a drumului, pentru ca în iulie 1904 să ajungă la Paris.

Aici cunoaşte foamea, boala, greutăţile traiului de zi cu zi, lucrând, la început, ca spălător de vase în restaurante.

În anul 1905, primeşte o bursă din partea ministrului român al Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi se înscrie la examenul de admitere la Şcoala de Belle Arte, unde va învăţa la clasa sculptorului Antonin Mercié, unde avea să îl întâlnească pe celebrul pictor Amedeo Modigliani, de care avea să îl lege o remarcabilă prietenie.

Anul următor aduce primele expoziţii pariziene al lui Brâncuşi, la Société Nationale des Beaux-Arts şi la Salon d’Automne din Paris, iar critica artistică era plină de laude la adresa artistului, însă în acel an, la împlinirea vârstei de 30 de ani, părăseşte cursurile Şcolii de Belle Arte, atingând limita de vârstă.

În anul 1907, trei opere ale sculptorului erau prezentate în cadrul salonului Societăţii Naţionale a Artelor Franceze, la vernisaj fiind prezent chiar Rodin, care îl invită pe Brâncuşi să îi devină ucenic, o mare onoare dealtfel, refuzată însă de sculptor, care avea să îşi motiveze astfel gestul: „Nimic nu creşte la umbra marilor copaci“.

În acelaşi an Brâncuşi primeşte o comandă pentru monumentul funerar al unui moşier bogat, în cimitirul din Buzău, o statuie reprezentând o tânără care îngenunchează, intitulată „Rugăciune”, iar în 1908 realizează prima versiune a „Muzei adormite“, sculptura unei feţe de femeie ale cărei trăsături sugerează un bloc de marmură nedefinit, prima operă în care influenţa lui Rodin era totală.

an, Brâncuşi sculptează „Sărutul“, un studiu în care figurile verticale a doi adolescenţi îmbrăţişaţi formează un volum cu linii simetrice, realizat prin tehnica cioplirii directe cu o viziune estetică unitară.

În anul 1909, Brâncuşi îşi inaugurează un atelier, în strada Montparnasse, care avea să fie vizitat de mai toţi marii artişti ai vremii care îi deveniseră prieteni: Amedeo Modigliani, Guillaume Apollinaire, Fernand Léger, Marcel Duchamp, Henri Matisse sau Erik Satie.

În anul 1912, prezintă lucrarea „Măiastra“, o sculptură în marmură denumită după o pasăre fantastică din legendele populare româneşti, iar un an mai târziu expune la Salon des Indépendants din Paris, la Armory Show din New York, la Chicago şi Boston. Printre lucrările expuse peste Ocean se numără şi „Domnişoara Pogany“, iar criticii americani nu mai contenesc cu aprecierile la adresa artistului.

În 1914 realizează sculptura în lemn „Fiul risipitor“, urmată de alte lucrări de acest fel, unele dintre cele mai stranii lucrări ale artistului, tocmai fiindcă acordă o importanţă masivă soclului de lemn al unei sculpturi, în detrimentul operei propriu-zise.

În anul 1918, Brâncuşi sculptează prima versiune a „Coloanei Infinitului”, realizată din elemente simetrice suprapuse, având la origine stâlpii caselor ţărăneşti din România, iar în 1919 realizează „Prinţesa X“, un portret aproape şocant al unei persoane imaginare, cu o formă obscenă şi care declanşează un adevărat scandal, obligându-l pe artist să o elimine din expoziţia de la Grand Palais.

Aşa cum aminteam, în viaţa lui Brâncuşi au existat şi nenumărate poveşti de dragoste. Una dintre acestea este aventura cu prinţesa Maria Bonaparte, o femeie foarte bogată, ea fiind chiar modelul ce l-a inspirat pe artist în realizarea „Prinţesei X”. Idila dintre cei doi avea, însă, să se încheie brusc, atunci când Brâncuşi a fost contrariat de înclinaţiile prinţesei către studiile lui Freud pe tema sexualităţii.

O altă poveste de dragoste a maestrului este legată de Eileen Lane, o persoană cu 20 de ani mai tânără decât acesta, pe care o întâlneşte în atelierul său. Tânăra, de origine irlandeză, nefericită în dragoste, începe o idilă cu maestrul, însă se manifestă reţinut având în vedere celebritatea partenerului său. Între 11 septembrie şi 7 octombrie 1922, cei doi vizitează România, aflându-se la Sinaia şi Peştişani, apoi la revenirea spre Paris, fac escale la Marsilia şi Roma. Povestea romantică celor doi avea să se curme brusc atunci când tânăra nădăjduia că va deveni soţia lui Brâncuşi, iar acesta a refuzat-o fără discuţii.

O altă relaţie de dragoste, de o mai lungă durată, a fost cea cu Peggy Guggenheim, moştenitoarea unei averi fabuloase, a tatălui ei – negustor evreu bogat care pierise în tragedia Titanicului. În anul 1922 aceasta a ajuns la Paris, cu scopul declarat al unor „aventuri sexuale şi artistice“. Zis şi făcut. Ea ajunge la atelierul lui Brâncuşi unde îşi manifestă atracţia pentru lucrarea sculptorului – „Pasărea în văzduh“, preţuită de acesta la 4000 de dolari, dar considerată de potenţiala clientă mult prea scumpă. În paranteză fie spus, în anul 1926, Brâncuşi are parte de un alt scandal, viziunea sa artistică, materializată tocmai în lucrarea „Pasărea în văzduh“, fiind prea subtilă pentru vameşii americani care nu permit intrarea în ţară a operei, ce fusese pregătită pentru expoziţia de la Galeria Brummer din New York.

Doamna Guggenheim alege o altă variantă de cumpărare, având drept mijloc  seducerea artistului. Cert este că Brâncuşi a iubit-o foarte mult pe tânără, relaţia lor durează până în anul 1940, moment în care Peggy revine în SUA din cauza războiului, nu înainte de a plăti totuşi cei 4000 de dolari pentru lucrarea dorită. Semn că aventura sexuală nu a putut suplini preferinţele artistice…

La 22 septembrie 1931, la propunerea lui Nicolae Iorga, preşedintele Consiliului de Miniştri, Brâncuşi primeşte din partea statului român ordinul „Meritul Cultural”.

În anul 1933, atunci când Maharajahul din Indore s-a aflat la Paris, acesta i-a solicitat lui Brâncuşi să realizeze un templu care să îi adăpostească sculpturile, un proiect la care artistul lucrat mai mulţi ani şi a inclus o vizită a sculptorului în India în anul 1937. În cele din urmă, după moartea maharajahului, proiectul a fost abandonat.

În anii 1937 – 1938, Brâncuşi revine în România  pentru inaugurarea a trei lucrări în grădina publică din Târgu Jiu – „Coloana Infinitului“, „Poarta sărutului“ şi „Masa tăcerii“, realizate cu piatră obţinută de la carierele de la Pietroasa, Ruşchiţa şi Baciu.

Anul 1938 aduce una dintre cele mai fascinante poveşti de dragoste, trăite de Maria Tănase şi Constantin Brâncuşi. Ca mai toate iubirile sale şi Maria Tănase era cu mult mai tânără decât maestru: el avea 62 de ani, iar ea … 25. El era deja un artist total, iar ea devenise una dintre cele mai bune voci din România. Întâlnirea celor doi a avut loc la Paris cu prilejul unei expoziții de artă populară organizată de Dimitrie Gusti. Aceasta a invitat-o pe Maria Tănase să facă împreună o vizită la atelierul sculptorului, însă scopul artistic al întrevederii avea să fie abandonat brusc în clipa în care cei doi mari artişti români se cunosc şi se îndragostesc, pe loc, nebuneşte, unul de celălalt. Cântăreața nu a dorit să mai părăsească atelierul, pentru două zile și două nopți, ea ignorând chiar faptul că avea programat un important recital, stârnind mânia lui Dimitrie Gusti.

Brâncuşi o alinta pe Maria Tănase, declarându-i nostalgic: „Când te ascult cum le zici, Mărie, aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră ! … Am colindat toată lumea, mă cunoaște tot pământul prin ce m-am priceput să fac, dar când aud cântecele noastre, mă apucă un dor de țară, de oltenii tăi și-ai mei, de apa tânguitoare a Jiului, de satul meu… „.

Povestea de dragoste tulburătoare a celor doi avea să se încheie după doar un an, după ce cântăreaţa a participat la Expoziția Internațională de la New York, unde Maria Tănase avea să cunoască un succes fulminant, mai ales după ce i-a cântat preşedintelui de atunci al SUA, Franklin Roosevelt. Însă conform biografilor celebrei artiste, aceasta nu l-a uitat niciodată pe Brâncuși, relaţia ei cu artistul fiind marea iubire a vieţii ei.

A urmat o perioadă în care, parcă pe măsură ce celebritatea sa atinge noi culmi, Bâncuşi devine din ce în ce mai retras şi începe să fie îngrijit de un cuplu de refugiaţi români, pentru care, în anul 1952, acceptă cetăţenia franceză pentru a le putea lăsa întreaga sa moştenire.

Pe 12 aprilie 1956, Brâncuşi, ajuns octogenar, îşi scrie testamentul, conform căruia atelierul său parizian, cu toate capodoperele sale, revine Muzeului de Artă Modernă din Paris, în condiţiile în care statului român a refuzat categoric acest gest, prin reprezentanţii săi.

La 16 martie 1957 Constantin Brâncuşi trece la cele veşnice şi este înmormântat în cimitirul Montparnasse din Paris.

de Artă Modernă din Paris adăposteşte atelierul integral al lui Constantin Brâncuşi, obiectele prezentate dezvăluind drumul artistic de la Hobiţa către centrul universului artistic.

Lucrările lui Brâncuşi sunt unele dintre cele mai apreciate şi valorizate opere de artă din întreaga lume, fiind, de departe, cele mai bine vândute creaţii ale vreunui artist român din istorie şi al patrulea în topul celor mai valoroase creaţii din lume, după Giacometti, Modigliani şi Matisse.

Spre exemplu, în anul 2002, sculptura realizată de Brâncuşi în anul 1913, “Danaide“, era valorificată la licitaţie de casa Christie’s New York cu suma de 18 milioane de dolari.

În anul 2005, creaţia „Pasăre în spaţiu“ este vândută de cei de la  Christie’s cu 27,5 milioane de dolari, deşi suma de pornire a fost de doar 8 milioane de dolari.

A urmat licitaţia de la Paris din anul 2009, atunci când lucrarea „Madame L.R.“, realizată între anii 1914-1917 şi aflată în colecţia Yves Saint Laurent, a fost adjudecată la un preţ de 29 de milioane de euro.

În mai 2013, creaţia brâncuşiană “Prométhée”, un cap turnat în bronz realizat în anul 1911, a fost vândut de casa Sotheby’s la un preţ de 12,7 milioane de dolari, după ce în noiembrie 2012 lucrarea „Une Muse“ fusese cumpărată, la o licitaţie a casei Christie’s, pentru 12,4 milioane de dolari.

În ultimii ani, statul român şi-a demonstrat neputinţa, prin neexercitarea dreptului de preemţiune la achiziţionarea operei „Cuminţenia Pământului“, pe care vânzătorul o valorizează la circa 20  de milioane de euro, iar oferta iniţială a statului român fuse de 10 ori mai mică… În cele din urmă, Guvernul României a ajuns la o înţelegere cu proprietarii operei şi a iniţiat, în 2016, o campanie de donaţii pentru cumpărarea operei, eşuată lamantabil, după colectarea a mai bine de 1 milion de euro din partea populaţiei, banii urmând a fi returnaţi în perioada următoare.

Concluzia ? Încă nu reuşim să îl apreciem cum se cuvine pe marele artist, ba, încă, facem mereu cumva să îi întinăm memoria…

Nicolae Grigorescu,

(n. 15 mai 1838 – d. 21 iulie 1907)

Nicolae Grigorescu

Nicolae Grigorescu este unul dintre cei mai de seamă pictori ai culturii române, numărându-se printre primii fondatori ai picturii române moderne. Din aceeași categorie fac parte Ion Andreescu și Ștefan Luchian. La începutul secolului al XX-lea tânăra generație de artiști se afla într-o continuă căutare de identificare și de aducere la lumină adevăratele valori ale neamului românesc.

Cel de-al șaselea fiu al lui Ion și al Ruxandrei Grigorescu s-a născut în satul Pitaru, județul Dâmbovița.  La vârsta de șapte ani rămâne orfan de tată și se mută împreuna cu mama și frații săi la București, într-o locuință a mătușii sale. De la o vârstă fragedă intră în atelierele de ucenicie ale pictorului Anton Chladek și începe să picteze icoane pentru mănăstirea Zamfira din județul Prahova și pentru bisericile din Băicoi.

În anul 1856 Nicolae Grigorescu prezintă domnitorului Barbu Știrbei compoziția istorică Mihai scăpând stindardul înmânând totodată o petiție prin care cere ajutor financiar pentru a putea continua studiile.  Timp de un doi ani de zile, între 1857-1859 pictează mănăstirea Agapia, iar doi ani mai târziu o biserică parohială din județul Prahova.  Datorită talentului său, Mihail Kogălniceanu îi oferă o bursă de studii la Paris, astfel în anul 1861, Grigorescu începe să urmeze studiile la Școala Belle – Arte. Începe o perioadă în care Grigorescu este peocupat de dezvoltarea unei modalități artistice de expresie în pictură, însușire ce se manifestă în apropierea afirmării iluminismului. Participă cu șapte lucrări la Expoziția Universală de la Paris, din 1867, iar un an mai târziu expune tabloul Tânără Țigancă la Salonul parizian.

In anul 1877 este chemat  ca pictor de front, să însoțească armata română în mai multe lupte, luând naștere materializarea luptelor de la Grivița și Rahova. După o perioadă de activitate artistică intensă în Franța, se întoarce în țară în 1890 și se stabilește la Câmpina. Inspirat de pitorescul ținutului, Grigorescu realizează o serie de picturi cu motive rustice: portrete de țărani, care cu boi pe ulițele sătești și numeroase tablouri ce surprind specificul vieții rurale.

Este numit membru de onoare al Academiei României în 1899. Opt ani mai târziu, Nicolae Grigorescu se stinge din viață, lăsând posterității o adevărată comoară zugrăvită în culorile care i-au pictat viața. În atelierul său a fost descoperită lucrarea nefinalizată Întoarcerea de la Bâlci. În timp ce literatura a cunoscut o nouă viziune pin creațiile eminesciene, limbajul plastic a renăscut sub o altă formă de expresie de sub condeiul lui Grigorescu

George Enescu  

(n. 19 august 1881, Liveni, Botoşani – m. 4 mai 1955, Paris)

George Enescu

George Enescu este considerat cel mai important muzician român. Personalitatea sa artistică s-a manifestat în multiple ipostaze: compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor.

A început să cânte la vioară la vârsta de 4 ani, primind îndrumări muzicale de la părinţii săi şi de la un vestit lăutar, Niculae Chioru. De la vârsta de 5-6 ani datează primele sale încercări de compoziţie. Studiul profesionist al muzicii i s-a datorat, pentru început, profesorului Eduard Caudella.

Între anii 1888-1894, studiază la Conservatorul din Viena, avându-i ca profesori, printre alţii, pe Joseph Hellmesberger jr. (vioară) şi pe Robert Fuchs (compoziţie). La vârsta de 8 ani debuzează ca violinist. Presa vieneză l-a numit „un Mozart român“.

După absolvirea Conservatorului din Viena, îşi continuă studiile la Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea lui Martin Pierre Marsick (vioară), André Gédalge (contrapunct), Jules Massenet şi Gabriel Fauré (compoziţie). Printre colegii săi de la Paris se numără Maurice Ravel, Florent Schmitt, Charles Koechlin şi Theodor Fuchs.

Debutul său componisitic în condiţii excepţionale, datorat în parte protectoarei sale Elena Bibescu, are loc pe 6 februarie 1898, la Concertele Colonne din Paris, cu Poema Română, op. 1.

În acelaşi an, muzicianul în vârstă de 17 ani începe să dea lecţii de vioară şi susţine recitaluri la Bucureşti. Admirat de Regina Elisabeta a României (celebra protectoare a artei Carmen Sylva), este deseori invitat să cânte la Castelul Peleş din Sinaia. Enescu a compus mai multe lieduri, inspirat de câteva poeme ale reginei Carmen Sylva.

Din primii ani ai secolului XX datează compoziţiile sale mai cunoscute, cum sunt cele două Rapsodii Române, op. 11(1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră, op. 9(1903), prima sa Simfonie, în Mi b, op. 13 (1905), Şapte cântece pe versuri de Clément Marot, op. 15 (1908).

Activitatea sa muzicală alternează între Bucureşti şi Paris. Întreprinde turnee în mai multe ţări europene, alături de parteneri prestigioşi, ca Alfredo Casella, Pablo Casals, Louis Fournier.

În timpul Primului război mondial rămâne în Bucureşti. Dirijează Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven (pentru prima dată în audiţie integrală în România), compoziţii de Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner, precum şi creaţii proprii: Simfonia nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră nr. 2 op. 20 (1915). În 1913, are loc prima ediţie a Concursului Naţional de Compoziţie fondat de el cu scopul stimulării creaţiei muzicale autohtone. Decernat din venituri proprii şi constând din sume generoase, premiul oferea câştigătorilor şansa de a se specializa la Paris, precum şi de a-şi auzi interpretate în concerte piesele laureate.

După război, maestrul continuă seria turneelor atât în Europa, cât şi în Statele Unite ale Americii. Peste Ocean a dirijat, începând din 1923, orchestre prestigioase, printre care Philadelphia Orchestra, Boston Orchestra, Chicago Symphony.

Activitatea sa de pedagog capătă de asemenea o importanţă considerabilă. Printre elevii săi se numără violoniştii Christian Ferras, Ivry Gitlis, Arthur Grumiaux şi Yehudi Menuhin. Acesta din urmă a păstrat un adevărat cult şi o profundă afecţiune pentru Enescu. “Pentru mine, Enescu va rămâne una din veritabilele minuni ale lumii. (…) Rădăcinile puternice şi nobleţea sufletului său sunt provenite din propria lui ţară, o ţară de inegalată frumuseţe.” (Yehudi Menuhin)

În 1936, pe 13 martie, a avut loc la Paris premiera operei Oedip, pe un libret de Edmond Fleg, cu un succes răsunător la public.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Enescu rămâne în Bucureşti, unde se distinge printr-o activitate dirijorală intensă, încurajând totodată şi creaţiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin Silvestri, Ionel Perlea, Theodor Rogalski, Sabin Drăgoi.

În 1946, în luna aprilie întreprinde un turneu în URSS, unde intră în contact cu personalităţi de primă mână ale muzicii ruse: Dmitri Şostakovici, Aram Haciaturian, Kiril Kondraşin, David Oistrah, Lev Oborin. În luna mai, primeşte la Bucureşti vizita lui Yehudi Menuhin. În luna septembrie, împreună cu soţia sa Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu, devenită la prima căsătorie prinţesă Cantacuzino) , pleacă în turneu în Statele Unite ale Americii. La revenirea în Europa se stabileşte la Paris, din protest faţă de regimul comunist instaurat în România.

Printre ultimele creaţii se numără Cvartetul de coarde op. 22 nr. 2, poemul simfonic Vox Maris op. 31, Simfonia de cameră op. 33.

George Enescu se stinge din viaţă în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 şi este înmormântat la Père Lachaise din Paris.

Henri Coanda  

(n. 7 iunie 1886 – d. 25 noiembrie 1972)

Henri Marie Coandă

Henri Marie Coandă  a fost un academician și inginer român, pionier al aviației, fizician, inventator și descoperitor al efectului care îi poartă numele. A fost fiul generalului Constantin Coandă, prim-ministru al României în 1918.

Henri Coandă s-a născut la București la 7 iunie 1886, fiind al doilea copil al unei familii numeroase. Tatăl lui a fost generalul Constantin Coandă, fost profesor de matematică la Școala națională de poduri și șosele din București și fost prim-ministru al României pentru o scurtă perioadă de timp în 1918. Mama sa, Aida Danet, a fost fiica medicului francez Gustave Danet, originar din Bretania.

Încă din copilărie viitorul inginer și fizician era fascinat de miracolul vântului, după își va și aminti mai târziu. Henri Coandă a fost mai întâi elev al Școlii Petrache Poenaru din București, apoi al Liceului Sf. Sava 1896 unde a urmat primele 3 clase, după care, la 13 ani, a fost trimis de tatăl său, care voia să-l îndrume spre cariera militară, la Liceul Militar din Iași 1899. Termină liceul în 1903 primind gradul de sergent major și își continuă studiile la Școala de ofițeri de artilerie, geniu și marină din București.

Detașat la un regiment de artilerie de câmp din Germania 1904, este trimis la Technische Hochschule (Universitatea Technică) din Berlin-Charlottenburg. Pasionat de probleme tehnice și mai ales de tehnica aviaticii, în 1905 Coandă construiește un avion-rachetă pentru armata română. Între 1907-1908 a urmat de asemenea cursuri universitare în Belgia, la Liège, și la Institutul tehnic Montefiore. În 1908 se întoarce în țară și e încadrat ofițer activ în Regimentul 2 de artilerie.

Datorită firii sale și spiritului inventiv care nu se împăcau cu disciplina militară, el a cerut și obținut aprobarea de a părăsi armata, după care, profitând de libertatea recâștigată, a întreprins o lungă călătorie cu automobilul pe ruta Isfahan – Teheran – Tibet. La întoarcere pleacă în Franța și se înscrie la Școala superioară de aeronautică și construcții, nou înființată la Paris 1909, al cărei absolvent devine în anul următor 1910, ca șef al primei promoții de ingineri aeronautici.

Cu sprijinul inginerului Gustave Eiffel și savantului Paul Painlevé, care l-au ajutat să obțină aprobările necesare, Henri Coandă a efectuat experimentele aerodinamice prealabile și a construit în atelierul de carosaj al lui Joachim Caproni primul avion cu propulsie reactivă de fapt un avion cu reacție, fără elice, numit convențional Coandă-1910, pe care l-a prezentat la al doilea Salon internațional aeronautic de la Paris 1910.

Coandă a susținut după 1956 că în timpul unei încercări de zbor din decembrie 1910, pe aeroportul Issy-les-Moulineaux de lângă Paris, aparatul a scăpat de sub control din cauza lipsei lui de experiență, s-a lovit de un zid de la marginea terenului de decolare și a luat foc. Deocamdată nu au fost găsite surse contemporane evenimentului care să coroboreze această narațiune.

Între 1911-1914 Henri Coandă a lucrat ca director tehnic la Uzinele de aviație din Bristol, Anglia și a construit avioane cu elice de mare performanță, de concepție proprie. În următorii ani se întoarce în Franța, unde a construit un avion de recunoaștere 1916 foarte apreciat în epocă, prima sanie-automobil propulsată de un motor cu reacție, primul tren aerodinamic din lume și altele.

În 1934 obține un brevet de invenție francez pentru Procedeu și dispozitiv pentru devierea unui curent de fluid ce pătrunde într-un alt fluid, care se referă la fenomenul numit astăzi „Efectul Coandă”, constând în devierea unui jet de fluid care curge de-a lungul unui perete convex. Această descoperire l-a condus la importante cercetări aplicative privind hipersustentația aerodinelor, realizarea unor atenuatoare de sunet și altele.

Henri Coandă revine definitiv în țară în 1969 ca director al Institutului de creație științifică și tehnică (INCREST), iar în anul următor, 1970, devine membru al Academiei Române. Henri Coandă moare la București, pe data de 25 noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani.

Invenții și descoperiri

– Dispozitiv pentru măsurători de portanță și rezistență la deplasarea în aer a diferitelor tipuri de suprafețe portante (profile de aripă) cu posibilitatea înregistrării valorilor pe diagrame pentru posibilitatea comparației și stabilirii profilului ideal. Dispozitivul era montat pe un vagon în fața unei locomotive, iar experimentele se desfășurau în mișcare, la o viteză de 90 km/h, pe linia Paris-Saint Quentin. Ulterior a putut face aceste determinări folosind un tunel de vânt cu fum, și o cameră fotografică specială, de concepție proprie. Datorită acestor experimente a stabilit un profil de aripă funcțional pentru viitoarele sale aparate de zbor.

– 1911: În Reims, Henri Coandă prezintă un aparat de zbor cu două motoare cuplate ce acționau o singură elice.

– 1911-1914: În calitatea sa de director tehnic al Uzinelor Bristol, Henri Coandă proiectează mai multe aparate de zbor “clasice” (cu elice) cunoscute sub numele de Bristol-Coandă. În 1912 unul dintre ele câștigă premiul întâi la Concursul internațional al aviației militare din Anglia.

– 1914-1918: Henri Coandă lucrează la “Saint-Chamond” și “SIA-Delaunay-Belleville” din Saint Denis. În această perioadă proiectează trei tipuri de aeronave, dintre care cel mai cunoscut este Coandă-1916, cu două elici apropiate de coada aparatului. Coandă-1916 este asemănător cu avionul de transport Caravelle, la proiectarea căruia de fapt a și participat.

– Invenția unui nou material de construcție, beton-lemnul, folosit pentru decorațiuni (de exemplu la Palatul culturii din Iași, ridicat în 1926, decorat în totalitate cu materialul lui H. Coandă)

– 1926: În România, Henri Coandă pune la punct un dispozitiv de detecție a lichidelor în sol. E folosit în prospectarea petroliferă.

– În Golful Persic inventatorul român construiește un rezervor din beton subacvatic pentru depozitarea petrolului.

– “Efectul Coandă“. Primele observații le face cu ocazia studierii primului avion cu reacție din lume, Coandă 1910. După ce avionul decola, Henri Coandă observă că flăcările și gazul incandescent ieșite din reactoare tindeau a rămâne pe lângă fuzelaj. Abia după 20 de ani de studii ale lui și ale altor savanți, inginerul român a formulat principiul din spatele așa-numitului efect Coandă, numit astfel de profesorul Albert Metral. La baza efectului Coandă, a stat construirea aerodinei lenticulare, un aparat în formă de lentilă.

Mircea Eliade

Mircea Eliade

Mircea Eliade a fost un istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și profesor român la Universitatea din Chicago. Născut în data de 13 martie 1907 la București, a prezentat încă de la o vârstă fragedă o dragoste pentru cărți care, se spune, l-ar fi îngrijorat chiar pe tatăl scriitorului, care se temea pentru vederea slabă a fiului său.

Mircea Eliade | Opere incluse în programa pentru examenul de Bacalaureat

  • Maitreyi (1933)
  • Nuntă în cer (1938)
  • La țigănci (1969)

Mircea Eliade | Opere literare

  • Isabel și apele diavolului (1930)
  • Întoarcerea din rai (1934)
  • Huliganii (1935)
  • Domnișoara Christina (1936)
  • Șarpele (1937)
  • Noaptea de Sânziene (1971)
  • Bătrânul și birocratul (1974)
  • Romanul adolescentului miop (scris în 1927, publicat în România în 1989)

Mircea Eliade | Opere științifice

  • Yoga: Essai sur les origines de la mystique indienne (1936)
  • Cosmologie și alchimie babiloniană (1937)
  • Comentarii la legenda meșterului Manole (1943)
  • Traité d’histoire des religions (1949)
  • Le Sacré et le Profane (1956)
  • Mituri, vise, mistere (1957)
  • Aspects du mythe (1963)
  • Le mythe de l’éternel retour (1969)
  • De Zalmoxis à Gengis-Khan (1970)
  • Le Chamanisme et les Techniques archaïques de l’extase (1974)

Personalitate multilateral dezvoltată, Eliade a fost preocupat de studiul limbilor străine, științele naturii, ocultism, antropologie și, bineînțeles, de istoria religiilor lumii, pe care a sintetizat-o în volumele sale celebre, sub titlul „Istoria ideilor și credințelor religioase”. Este interesat de filosofie și studiază lucrările lui Vasile Conta, Marcus Aurelius și Epictet.

În data de 20 noiembrie 1928, Mircea Eliade începe o lungă călătorie în India. Filosofia indiană devine o mare pasiune a scriitorului. În urma obținerii unei burse particulare, începe studiul limbii sanscrite și învață Yoga cu Surendranath Dasgupta, în Calcutta. Aici o cunoaște și pe celebra Maitreyi, care a inspirat romanul său cu același nume.

Întors la București, Mircea Eliade își dă doctoratul în filosofie cu o disertație despre Yoga. Începând cu mijlocul anilor ’30, Eliade, aparținând de gruparea concentrată în jurul lui Nae Ionescu, a îmbrățișat ideologia Mișcării Legionare. El devine chiar un activist cunoscut în cadrul acestei mișcări, dezaprobată puternic în prezent. Eliade s-a distanțat ulterior de aceste simpatii îndoielnice, evitând mereu să se refere la această perioadă a tinereții sale.

A predat la Chicago din 1957, stabilindu-se în Statele Unite și fiind titular al catedrei de istoria religiilor. El predă istoria comparată a religiilor la universitatea „Loyola” și construindu-și, prin intermediul lucrărilor sale, un prestigiu de neclintit. Catedra de Istoria Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poartă numele. Devine membru în instituții ilustre și primește mai multe doctorate honoris causa. În data de 11 mai 1966, acesta devine membru al Academiei Americane de arte și științe. În 1977, Mircea Eliade primește premiul Bordin al Academiei Franceze, urmând ca, în anul 1985, să primească titulatura de Doctor Honoris Causa al Universității din Washington.

În pofida unor grave probleme de sănătate, Eliade a continuat să lucreze pe parcursul ultimilor săi ani de viață, editând cele optsprezece volume ale Enciclopediei religiilor și adunând contribuții pentru ultimul volum din „Istoria ideilor și credințelor religioase”. Eliade s-a stins din viață în aprilie 1986, la Chicago. În anul 1990, a fost declarat membru post-mortem al Academiei Române.

Nicolae Iorga  

(n. 5 iunie 1871 – d. 27 noiembrie 1940).

Nicolae Iorga

Istoric, profesor universitar, enciclopedist, poet, dramaturg, critic literar, memorialist, gazetar, publicist, om politic, membru titular al Academiei Române. Savant de renume mondial, a avut o activitate ştiinţifică prodigioasă, fiind autorul a 1.003 volume, 12.755 articole şi studii, 4.963 recenzii. Iorga este cel mai prolific istoric al românilor, autor a numeroase sinteze, culminate cu Istoria Românilor în 10 volume, pentru care a fost numit pe bună dreptate cel mai mare istoric şi savant al României din toate timpurile. Personalitate care a creat şcoală şi a dat direcţie culturii naţionale, s-a implicat activ în viaţa social-politică a ţării sale. S-a ambiţionat nu doar să scrie istorie, ci să şi facă istorie, într-o epocă de renaştere naţională.

Personalitate marcantă a culturii noastre naţionale, despre Nicolae Iorga nu se poate vorbi decât la superlativ despre grandioasele sale înfăptuiri, însă în politică s-a dovedit că nu sunt îndeajuns corectitudinea, entuziasmul şi credibilitatea personală. El nu a fost un doctrinar sau ideolog politic. N-a fost preocupat în alcătuirea unor programe de guvernare, ale căror idei să înflăcăreze şi să coaguleze forţele unui popor. Realitatea politică şi socială a acelei epoci s-a dovedit implacabilă cu personalitatea savantului, astfel că a sfârşit nedrept şi tragic, ciuruit de gloanţe, la margine de drum, într-o societate care nu a înţeles să aprecieze şi să respecte valorile sale.

Originea. Studiile

Părinţii lui Nicolae Iorga erau avocatul Nicu Iorga şi Zulnia Aghiropol. Nicolae Iorga a mai avut un frate, George.

În anul 1900 a divorţat de prima soţie, iar în 1901 s-a recăsătorit cu Ecaterina Bogdan, sora slavistului Ion Bogdan.

Tânărul Nicolae era de o precocitate ieşită din comun, aptitudinile sale de savant revelându-se încă de mic copil. La vârsta fragedă de şase ani, urmând şcoala lui Marghian Folescu, citea în original literatură franceză. Este absolvent al cursului secundar de la Liceul din Botoşani şi Liceul Naţional din Iaşi, apoi în numai un an termină studiile şi la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi (1889), cu diploma magna cum laude. Studiile superioare şi le desăvârşeşte în străinătate, la Înalta Şcoală de Ştiinţe Politice din Paris (1892), apoi la Berlin şi Leipzig, unde şi-a luat doctoratul în filosofie (1893).

Activitatea pedagogică

La vârsta de numai 23 de ani, Nicolae Iorga devine profesor suplinitor, apoi, din 1895 este titular la catedra de Istorie a Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii din Iaşi.De numele său se leagă fondarea Institutului de Studii Sud-Est Europene (1914), al Institutului de Studii Bizantine, al Institutului de Istorie Universală. Pe 1 noiembrie 1928 este ales decan al Facultăţii de Litere şi Filosofie, iar anul următor, pe 1 martie, este ales rector al Universităţii Bucureşti. Din 1919 devine preşedinte al Comisiei Monumentelor Istorice, iar din 1924 ţine cursuri de vară la Vălenii de Munte.

Activitatea academică. „Semănătorul”. „Neamul Românesc

Datorită activităţii sale prodigioase pentru dezvoltarea culturii româneşti, Iorga este ales membru titular al Academiei Române pe 26 mai 1910, iar în perioada 1924 – 1927, este preşedinte al Secţiunii de Istorie a Academiei.

A conferenţiat în marile universităţii ale lumii şi a fost ales membru a zeci de academii şi instituţii specifice de peste hotare (Paris, Roma, Oxford, Lisabona, Stockholm, Praga, Aleger, Santiago de Chile etc.). Totodată, a înfiinţat instituţii româneşti în străinătate, precum Şcoala Română de la Paris (1926), Casa Română de la Fontenay-aux-Rosses, Casa Română din Veneţia şi altele. Nicolae Iorga a fost un creator de publicaţii ştiinţifice şi culturale.

Cea mai importantă este revista Sămănătorul, apărută la Bucureşti între 2 decembrie 1901 şi 27 iunie 1910. Aceasta a jucat un rol important în viaţa literară a vremii şi a constituit catalizatorul pentru înfiinţarea curentului ideologic şi literar care i-a purtat numele – „Semănătorismul”. Acest curent, promovat de colaboratorii revistei şi teoretizat de Nicolae Iorga, susţinea, în special prin intermediul paginilor revistei, valorile naţionale tradiţionale şi folclorice, necesitatea culturalizării ţărănimii etc. „Semănătorul” a publicat numeroase texte folclorice, documente istorice, pagini inedite din opera lui Mihai Eminescu, precum şi comentarii privind clasicii literaturii române, traduceri din literatura universală etc. Printre colaboratorii săi s-au numărat George CoşbucAlexandru VlahuţăŞtefan Octavian Iosif şi multe alte personalităţi din literatura română a epocii.

În epocă, s-a numărat printre marii gazetari ai vremii, iar la 10 mai 1906 a fondat cotidianul „Neamul Românesc”, care a devenit oficios al formaţiunii sale politice. Împreună cu un grup de profesori, fizicieni şi alţi oameni de ştiinţă a ajutat la pornirea mişcării de cercetaşi din România şi la dezvoltarea organizaţiei „Cercetaşii României”.

Activitatea publicistică. Volumele memorialistice

Opera sa istorică vastă cuprinde numeroase domenii: monografii de oraşe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerţului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc. Câteva din publicaţiile mai importante: „Studii şi documente cu privire la istoria românilor”, în 25 volume (1901 – 1913), „Istoria Imperiului Otoman” în 5 volume (apărută în limba germană – „Geschichte des osmanischen Reiches” -, 1908 – 1913), „Istoria românilor” în 10 volume (1936 – 1939). Totodată, a scris poezii, drame istorice („Învierea lui Ştefan cel Mare”, „Tudor Vladimirescu”, „Doamna lui Eremia”, „Sfântul Francisc din Asisi” şi altele), volume memorialistice („Oameni cari au fost”„O viaţă de om, aşa cum a fost”„Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional”).

Începutul carierei politice. Naţionalist moderat şi apărător al tradiţionalismului rural

Naţionalist moderat şi apărător al tradiţionalismului rural, Nicolae Iorga a considerat că trebuie să se implice activ în viaţa socială şi politică a României. Pe 23 aprilie 1910, împreună cu Alexandru C. Cuza, a fondat Partidul Naţionalist-Democrat. Acesta nu a avut o bază electorală de masă. Era perceput ca o formaţiune personală a mentorului său, la care au aderat „învăţăcei” ai săi. Iorga însuşi nu a fost preocupat să dea partidului său o extindere deosebită. Întrebat ce reprezintă formaţiunea sa politică, savantul a răspuns: „Paltonul, pălăria şi bastonul meu sunt partidul”! PND reprezenta interesele unei părţi ale intelectualităţii cu convingeri democratice, precum şi a unor categorii ale micii burghezii rurale şi urbane. Un accent deosebit se punea pe culturalizarea maselor şi pe factorul moral, considerat de Nicolae Iorga ca decisiv pentru evoluţia României. În programul partidului erau înscrise deziderate ca exproprierea tuturor moşiilor mai mari de 100 de hectare, impozit progresiv pe venit, descentralizarea administrativă, lărgirea dreptului de vot şi asupra femeilor.

1919Blocul Parlamentar

După Marea Unire, Iorga a avut o contribuţie importantă la formarea Blocului Parlamentar pe 25 noiembrie 1919 . Acesta a fost o coaliţie politică alcătuită din mai multe partide cu scopul de forma o majoritate parlamentară în susţinerea noului guvern . Deoarece în alegerile parlamentare din 2 – 8 noiembrie 1919 (primele alegeri pe baza votului universal), nici un partid politic nu obţinuse o majoritate parlamentară, iar noile partide, după cum aprecia Nicolae Iorga, „se simţeau observate şi pândite din umbră de liberalii furioşi de rezultatul neprevăzut al alegerilor” , formula unui guvern de coaliţie s-a impus cu necesitate. Conform algoritmului, savantul a primit funcţia de preşedinte al Adunării Deputaţilor, însă lipsa de unitate politică a formaţiunilor a permis destabilizarea guvernării condusă de Alexandru Vaida-Voevod (PNR), iar Ionel Brătianu, preşedintele PNL, cel care domina scena politică cu autoritate, a acţionat pentru formarea unui nou cabinet condus de generalul Alexandru Averescu (PP), personalitatea politică cea mai populară din epocă.

Colaborarea cu Argetoianu. Scurta perioadă de fuziune cu PNR

În acea perioadă, PND era măcinat de gravele contradicţii dintre Iorga şi A. C. Cuza. Acesta din urmă avea serioase tendinţe antisemite, astfel că pe 7 aprilie 1920, PND s-a divizat, gruparea lui Cuza luându-şi denumirea mai târziu de Liga Apărării Naţional-Creştine (4 martie 1923). Din dorinţa de a contribui la construirea unui bloc antiliberal, în mai 1924 PND-ul condus de Nicolae Iorga a fuzionat cu gruparea lui Constantin Argetoianu desprinsă din Partidul Poporului, PND luând denumirea de Partidul Naţionalist al Poporului .

În ianuarie 1925Iuliu Maniu a adresat partidelor de opoziţie un nou apel de a se uni pentru a pune capăt dominaţiei liberale şi a „reinstaura un regim democratic în România”. Argetoianu l-a convins pe Iorga să accepte fuziunea cu PNR, folosind cu mare abilitate „arta linguşirii”. Iorga se pregătea să plece la Paris, când Argetoianu i-a cerut o întrevedere înainte de plecare. Au discutat despre literatură, despre Sofocle şi dramele scrise de Iorga, care nu se bucurau de prea mare succes la public. Argetoianu a recitat din memorie pagini întregi din dramele lui Iorga, spre încântarea acestuia. La despărţire, Argetoianu i-a spus: „A, era să uit, domnule profesor. Dumneata pleci pentru mai multă vreme. Nu crezi că ar fi bine să dai cuiva, în care ai mai multă încredere, delegaţia de a trata fuziunea cu domnul Maniu?” Răspunsul a venit pe loc: „Dar se înţelege. Iată, să-ţi dau o delegaţie în scris; ai din partea mea depline puteri” . A doua zi, Argetoianu s-a prezentat la Maniu. Trei zile mai târziu, pe 8 martie 1925, fuziunea dintre cele două partide a fost ratificată, iar Nicolae Iorga a devenit co-preşedinte al partidului. Divergenţele de opinie au fost determinate de fuziunea cu Partidul Ţărănesc, ceea ce l-a determinat pe savantul român să îşi reînfiinţeze vechea formaţiune pe 28 septembrie 1926, sub denumirea de Partidul Naţional . Această hotărâre n-a fost urmată de o activitate politică şi organizatorică corespunzătoare, astfel încât partidul său a rămas o organizaţie politică minoră.

Guvernul „Iorga – Argetoianu”. Activitatea guvernamentală

Decepţionat de activitatea partidelor politice care s-au perindat la cârma ţării, animat de convingeri şi sentimente monarhice, Nicolae Iorga s-a lăsat angrenat în manevrele lui Carol al II-lea vizând instaurarea unui regim care să se situeze deasupra partidelor politice. Regele dorea formarea unui guvern de „uniune naţională”, cu membri din cercul său apropiat, pe care să îi poată controla uşor . Profitând de criza politică, Carol l-a desemnat prim-ministru pe Nicolae Iorga pe 18 aprilie 1931, deoarece savantul se bucura de un prestigiu ireproşabil în ochii opiniei publice şi în străinătate, ceea ce constituia o „perdea de fum” pentru restul clasei politice. În fapt, regele deţinea puterea indirectă, iar Constantin Argetoianu, din funcţia de ministru al Internelor, s-a ocupat de manevrele de culise pentru a asigura succesul guvernului în alegeri . Lista miniştrilor a fost alcătuită personal de Carol, iar Argetoianu a negociat cu I. G. Duca participarea PNL pe lista unei coaliţii de partide politice denumită Uniunea Naţională. Iorga a avut întrevederi cu toţi liderii politici, iar pe cea cu Iuliu Maniu o descria astfel: „Domnul Maniu mi-a făcut un discurs de pare că ar fi fost taică-meu. A fost ironic şi jignitor şi am să-i răspund tot aşa” .

În notele sale politice, Argetoianu relatează în detaliu modul cum fost alcătuit noul guvern: „Iorga intra ca o vijelie în casele oamenilor şi fără să zică bună ziua îi întâmpina cu un «eşti ministru», faţă de care interpelatul încerca să bâjbâie ceva ca «Bine, dar…». «Nici un dar. Eşti ministru. La ora 7 şi jumătate, la mine în casă în frac şi decoraţii. La ora 8 depunem jurământul.» Rămâneau viitorii miniştri cu gura căscată, pe mâna soţiilor, încântate, uitând să mai conducă până la uşă pe «domnul prim-ministru». Domnul prim-ministru, cu aripi la călcâie ca Hermes redivivus, zbura spre automobil, cu mine după el – şi la altul”. Aceste întâmplări au determinat opinia publică să afirme cu ironie că „Nicolae Iorga este prim-ministru în guvernul Argetoianu”. În campania electorală, Nicolae Iorga i-a acuzat necruţător pe naţional-ţărănişti cu privire la moştenirea guvernării . Realitatea de la guvernare s-a dovedit însă neîndurătoare cu marele om de cultură, într-un moment în care criza mondială ajunsese la punctul culminant. Pe 31 mai 1932, Nicolae Iorga a pus capăt tristei sale experienţe depunându-şi mandatul, iar din septembrie formaţiunea sa politică şi-a reluat denumirea iniţială de Partidul Naţionalist-Democrat.

Regimul autoritar carlist. Conflictul cu Zelea Codreanu

După această tristă experienţă, Iorga a acţionat pentru educaţia morală, politică şi culturală a poporului român. A desfăşurat o energică luptă împotriva violenţei de pe scena politică, în special împotriva Gărzii de Fier, „Neamul Românesc” fiind o adevărată tribună antifascistă a României. În acest context, Iorga a sprijinit regimul monarhic autoritar al regelui, instaurat prin Constituţia din 27 februarie 1938 [12]. Savantul a acceptat să fie ministru de stat (10 februarie 1938 – 30 martie 1938) în primul guvern condus de patriarhul Miron Cristea.

Pe 30 martie 1938, a fost adoptat decretul de dizolvare al partidelor politice, iar pe 16 decembrie s-a format Frontul Renaşterii Naţionale sub conducerea supremă a regelui [13]Legea electorală din 9 mai 1939 a sporit prerogativele regale, Parlamentul jucând doar un rol decorativ [14]. În acei ani grei, Nicolae Iorga a preferat să sprijine instituţia monarhică, atunci când integritatea teritoriului României era pusă în pericol iminent. După alegerile din iunie 1939, istoricul român a devenit senator numit de rege, iar pentru doar patru zile a fost preşedinte al Camerei superioare (9 iunie – 13 iunie 1939)

Începutul sfârşitului tragic pentru Nicolae Iorga a început în martie 1938. La cunoscuta librărie ,,Cartea Românească’’ exista un stand cu carte legionară, foarte bine vândută, închis de guvern, la fel ca şi cantinele legionare. Deşi se pronunţase pentru sprijinirea comerţului naţional, Iorga a socotit oportună închiderea cantinelor. Pe 26 martie 1938Corneliu Zelea Codreanu, căpitanul Mişcării Legionare, a adresat o scrisoare deschisă lui Iorga, prin care îi amintea faptul că, cu ani în urmă, îndemnase tineretul român să facă comerţ pentru a-i alunga pe evrei, iar acum cerea cu vehemenţă desfiinţarea comerţului legionar. Codreanu conchidea: „eşti un om necinstit sufleteşte căci ţi-ai bătut joc pe nedrept de sufletele noastre nevinovate […] De acum şi până voi închide ochii, domnule Iorga, şi după aceea, te voi privi aşa cum meriţi” . Iorga s-a consultat cu Armand Călinescu, ministrul de Interne, apoi la 30 martie 1938, fiind consilier regal, s-a adresat Parchetului Militar, solicitând deschiderea unei acţiuni în justiţie . La 17 aprilie, Zelea Codreanu este arestat, iar două zile mai târziu Tribunalul Militar a decis condamnarea acestuia la şase luni de închisoare pentru calomnie .

Nicolae Iorga şi Armand Călinescu

În acest timp, autorităţile Ministerului de Interne au efectuat mai multe verificări la „cuiburile” legionare , iar lui Codreanu i s-au mai găsit şi alte capete de acuzare, inclusiv „cârdăşie cu şeful unei puteri străine” şi „uneltire contra ordinii sociale”, motiv pentru care a mai fost condamnat la 10 de muncă silnică la minele de sare . Rechizitoriul a fost întocmit de Armand Călinescu, ministru de Interne la acel moment. De fapt, Garda de Fier devenise extrem de „incomodă” pentru regele Carol, iar autorităţile au găsit diverse motive pentru a-i trimite la închisoare pe liderii acesteia. Hitler însuşi ceruse aducerea legionarilor la putere, ceea ce ar fi însemnat pentru Carol sfârşitul regimului instaurat doar cu câteva luni înainte . Aşadar, şeful statului a decis decapitarea Mişcării Legionare. În noaptea de 29/30 noiembrie, Corneliu Zelea Codreanu, împreună cu alţi lideri legionari (printre care se numărau Nicadorii, asasinii lui I. G. Duca, şi Decemvirii, asasinii lui Mihail Stelescu), au fost asasinaţi în timp ce erau transportaţi de la închisoarea din Râmnicu Sărat spre cea din Jilava . Acest fapt a alimentat mânia legionarilor, care în perioada următoare au trecut la represalii. Printre cei care au suferit de vendeta legionară s-a numărat şi Nicolae Iorga, care era „culpabil” indirect în ochii legionarilor de asasinarea conducătorului lor.

Contextul anului 1940

Având în vedere starea de dezordine generală care domina ţara în urma pierderilor teritoriale din vara anului 1940, regele Carol al II-lea demite guvernul Ion Gigurtu şi îl desemnează pe generalul Ion Antonescu cu formarea noului Consiliu de miniştri în ziua de 4 septembrie 1940.

Pe fondul continuării manifestaţiilor publice, regele Carol se vede nevoit să abdice în dimineaţa zilei de 6 septembrie 1940 şi să îi încredinţeze fiului său, Mihai, „grelele sarcini ale domniei” . În aceeaşi dimineaţă, Mihai I este chemat la Palat pentru a depune jurământul în calitate de rege al României .

Pe 8 septembrie 1940, generalul şi-a arogat titlul de „conducător al statului”, astfel el nu mai trebuia să răspundă pentru actele sale în faţa nici unui for politic alt mijloc de control . Iuliu Maniu, preşedintele PNŢ, şi Dinu Brătianu, preşedintele PNL, nu au mai dorit să facă parte din noul cabinet, astfel că Antonescu a negociat participarea Mişcării Legionare la actul de guvernare. În acest sens, pe 14 septembrie, România este declarată „stat naţional-legionar” . Horia Sima, şeful legionarilor, a fost numit vicepreşedinte al Consiliului de miniştri.

Aflaţi la putere, legionarii au trecut de la sine la promovarea politicii proprii, peste capul generalului, deoarece acesta nu acţiona în spiritul ideologiei. Mai mult, colaborarea în guvern, între gruparea militară a lui Antonescu şi legionarii lui Horia Sima, era marcată de animozităţi. Sub pretextul românizării economiei naţionale, legionarii au procedat la naţionalizarea unor fabrici. De asemenea, ei au creat instituiţii proprii care funcţionau în paralel cu cele oficiale. Sub un ministru de Interne şi un prefect de poliţie legionari, Garda de Fier „şi-a format propriile sale forţe de poliţie, care au acţionat ca factori de represiune şi anchetă, de justiţie şi execuţie” . Cel mai elocvent exemplu este Poliţia legionară, care a început să aresteze fără mandat pe cei care-i considera adversari. Astfel, legionarii au putut declanşa actele de răzbunare. În lunile octombrie şi noiembrie au fost arestaţi şi încarceraţi mai mulţi demnitari din perioada fostului regim, sub motivaţia implicării în asasinarea lui Zelea Codreanu.

Sfârşitul tragic al profesorului Iorga

La sfârşitul lunii noiembrie, profesorul Nicolae Iorga se afla la Sinaia, lucrând la monumentala operă „Istoria românilor”, deoarece reşedinţa sa de la Vălenii de munte fusese grav avariată în cutremurul din aceeaşi lună.

În arhiva personală a lui Dudu Velicu, fost angajat al Serviciului Special de Informaţii, în cadrul Secţiei de cenzură a presei şi corespondenţei a fost găsit un text care relatează în detaliu momentul asasinării. În ziua de 27 noiembrie 1940, profesorul se găsea în biroul său din vila de la Sinaia, unde lucra. La ora 17:30, uşa de la camera doamnei Ecaterina Iorga s-a deschis şi 3 persoane au barat uşa, iar alte 4 persoane se găseau în camera alăturată. Doamna Iorga s-a ridicat impresionată de la locul său şi a întrebat: „Cine sunteţi”? Unul din aceşti indivizi a răspuns: „Poliţia legionară a capitalei. Am venit să-l luăm pe domnul profesor Iorga la Bucureşti, pentru un interogatoriu”. În vestibul, profesorul s-a îmbrăcat şi în timp ce voia să-şi pună galoşii observă că unul din cei 7 indivizi se uita curios la el. Iorga i-a spus soţiei sale să aibă grijă de notele de la istorie universală, la care tocmai lucra în acel moment. În drum spre maşină, grupul s-a întâlnit cu domnişoara Alina Iorga, fiica savantului, care auzind de la tatăl său că merge la Bucureşti pentru un interogatoriu, a cerut să meargă şi ea. Însă unul din cei 7 i-a răspuns că nu are loc în maşină. Profesorul a fost aşezat în faţă împreună cu şoferul şi un alt individ. Cei care au rămas jos au salutat pe cei care au plecat cu salutul legionar. Autoturismul cu care a fost transportat avea numărul de înmatriculare 6211 B.R., iar din verificările efectuate de poliţie a rezultat că era proprietatea Institutului Naţional al Cooperaţiei .

A doua zi, 28 noiembrie 1940, corpul profesorului Iorga a fost găsit împuşcat într-un şanţ, „pe şoseaua Ploieşti-Strejnic, cam la 1 km de Strejnic, pe partea dreaptă a şoselei, pe mirişte, la o distanţă de 15 m de şosea”, de către gardianul public Petre Zamfir, aflat în serviciu la Chestura oraşului Ploieşti. Lângă cadavru s-au găsit nouă tuburi de cartuşe, dintre care şapte de calibrul 7,65, iar două de calibrul 6,35. Avea 69 de ani. Potrivit afirmaţiilor unor personalităţi istorice, „a fost cea mai odioasă crimă de la tăierea capului lui Miron Costin încoace”. Autorii asasinatului au fost identificaţi în cele din urmă a fi: Ion Tucan (secretar general al Institutului Naţional al Cooperaţiei), Ştefan Cojocaru (consilier la INC), Traian Baicu (director la INC), Ştefan Iacobete (şofer INC) şi Tudor Dacu (informator al Poliţiei Legionare).

În aceeaşi zi a mai fost asasinat Virgil Madgearu în pădurea Snagov, modul de operare fiind asemănător cu cel în asasinatul asupra profesorului Iorga. De asemenea, s-a descoperit ulterior că cei doi au fost transportaţi spre locul respectivelor asasinate cu acelaşi autoturism. În noaptea precedentă au mai fost asasinaţi 64 de înalt demnitari ai statului din perioada regimului carlist, printre care fostul prim-ministru Gheorghe Argeşeanu 

Naţiunea Română a dat lumii pe Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Titu Maiorescu, Lucian Blaga, Nicolae Titulescu, Constantin Brâncuşi, Traian Vuia, Henri Coandă, Victor Babeş, Emil Racoviţă.

Sunt doar câteva nume prin care pătrundem în rândul acelora care şi-au adus contribuţia la îmbogăţirea tezaurului de valori spirituale ale omenirii. Nume cu care orice ţară din lume s-ar putea mândri.

Emil Racovita 

(n. 15 noiembrie 1868 – d. 11. Noiembrie 1947)

Emil Racovita

Eruditul biolog Emil Racoviţă, una dintre marile personalităţi ale neamului nostru, s-a născut la Iaşi, la 15 noiembrie 1868. A văzut lumina zilei în sânul unei vechi familii de boieri moldoveni: tatăl său, Gheorghe Racoviţă, magistrat de profesie, a fost o prezenţă proeminentă în viaţa spirituală a Iaşilor secolului trecut, fiind membru fondator al societăţii literare “Junimea”, iar mama, Eufrosina Stamatopol, o talentată pianistă.

Micul Emil şi-a petrecut o copilărie lipsită de griji, având parte de o educaţie aleasă, dată de nişte părinţi pentru care poezia, arta, muzica erau preocupări de căpătâi.

Şi-a început studiile la pitoreasca şcoală din Păcurarii Iaşului, lăsându-se pătruns de farmecul fără seamăn al povestirilor dascălului său, Ion Creangă, pentru a şi le încheia la liceul “Institutele Unite”, unde a fost elev al renumitului Grigore Cobălcescu. Acesta a reuşit să-i dăruiască lui Emil Racoviţă pasiunea pentru cercetarea naturii şi convingerea – pe care o va avea până la sfârşitul vieţii – că evoluţia este legea fundamentală a întregului Univers.

În 1866 îşi ia bacalaureatul pentru a urma cursurile Facultăţii de Drept, potrivit dorinţei tatălui său. Dar, în acelaşi timp, a frecventat cursurile de antropologie pe care le ţinea la Sorbona Leonce Manouvrier. După ce şi-a luat, în 1889, licenţa în drept, s-a întors la Facultatea de Ştiinţe, îndeplinindu-şi astfel visul.

Dintre cei care l-au ajutat să descifreze tainele naturii au fost profesorul Henri de Lacaze-Duthiers, al cărui discipol şi moştenitor spiritual a fost pe tot parcursul vieţii sale, precum şi conferenţiarul Georges Pruvot de care s-a apropiat sufleteşte până la a-i deveni prieten şi tovarăş de muncă apropiat.
Racoviţă s-a avântat în cunoaşterea lumii vii cu toată pasiunea şi energia tinereţii sale, dezvăluind calităţi deosebite.

Teoria însuşita în amfiteatrele si bibliotecile Sorbonei a transpus-o în realitate încă din studenţie în cele doua staţiuni maritime fondate de Lacaze-Duthiers la Roscoff în Bretania si al Banyuls-sur-Mer, pe ţărmurile Mediteranei. Tot aici şi-a început munca de cercetare după strălucita absolvire a facultăţii din 1891, îndreptându-şi cu precădere atenţia asupra pasionantelor probleme de etologie a faunei maritime si publicându-şi rezultatele sub titlul generic de “Note de Biologie”, începând din anul 1893.

La Paris Racoviţă nu s-a limitat la a fi un student sârguincios, ci a devenit membru activ al Cercului studenţilor socialişti şi apoi membru al Partidului Socialist Francez. De asemenea a aderat la Partidul Social-Democrat din România cu a cărei poziţie nu a fost de acord în vârtejul primului război mondial, când destinul patriei se afla în cumpăna hotărâtoare. Cu trecerea timpului a abandonat cu totul activitatea politica, considerând-o pe buna dreptate ca “cea mai haiduceasca dintre meserii”, dedicându-se în întregime preocupărilor lui ştiinţifice care au constituit substanţa însăşi a existentei sale.

La Banyuls-sur-Mer, în reputatul laborator “Arago”, Emil Racoviţă a continuat să-şi desăvârşească pregătirea de naturalist. S-a concentrat asupra anatomiei, morfologiei şi histologiei lobului cefalic al viermilor policheţi, elaborând o lucrare de doctorat pe care a susţinut-o în primăvara lui 1896 si care pe lângă titlul de doctor în ştiinţă, i-a adus şi o unanimă recunoaştere a competentei sale ştiinţifice.

Aceasta afirmare a tânărului savant a avut o consecinţa de excepţie: alegerea sa ca naturalist al expediţiei belgiene pe vasul “Belgica”, în Antarctica, intre anii 1897-1899. Pentru Emil Racoviţă, expediţia a constituit un extraordinar prilej de a-şi lărgi orizonturile, în condiţiile deosebit de grele ale iernii petrecute dincolo de Cercul Polar.

Rodul abnegaţiei şi curajului cu care şi-a îndeplinit dificila sarcina în condiţii de o asprime greu de imaginat astăzi s-a materializat în cea mai bogata colecţie de plante şi animale care a fost adusa de la latitudini atât de mari şi pentru studiul căreia s-a cerut concursul a 74 specialişti din marile centre ştiinţifice ale Europei. Recunoaşterea meritelor în reuşita expediţiei i-au adus titlul de membru corespondent al Academiei Romane.

Angajat în laborioasa coordonare a acestei atât de vaste acţiuni, Racoviţă a reuşit să elaboreze un consistent studiu consacrat balenelor, pe care l-a tipărit în 1903 şi care l-a situat printre pionierii etologiei şi ecologiei animale.

Revenit la Banyuls-sur-Mer cu o reputaţie substanţial sporita Racoviţă a fost subdirector al laboratorului “Arago” si codirector al revistei “Archives de zoologie generale et experimentale”, amândouă ctitorii ale regretatului Lacaze-Duthiers, decedat la sfârşitul anului 1900. În vara lui 1904 a vizitat celebra peştera Cueva del Drach din insula Mallorca şi a descoperit un mic crustaceu – primul animal cavernicol pe care l-a pus sub obiectivul microscopului şi care prezenta foarte multe asemănări cu fiinţele marine deja cunoscute. A făcut, de asemenea, o mulţime de excursii în peşterile Pirineilor şi a întemeiat, pe baza studiilor făcute pe animale descoperite, ştiinţa numita Biospeologie, adică studiul vieţii în peşteri.

Cei şapte ani care s-au scurs până la izbucnirea primei mari conflagraţii mondiale, au fost pentru Racoviţă perioada cea mai fertila din creaţia lui ştiinţifică, fiindcă în aceşti ani şi-a putut elabora lucrările biospeologice cele mai substanţiale, toate având drept subiect grupul pe care l-a preferat pentru a-i aprofunda studiul, adică acela al crustaceelor izopode.

Toate aceste cercetări au însemnat un bilanţ remarcabil: 800 de peşteri explorate în Europa şi în Nordul Africii, în majoritate de Racoviţă şi Jeanne, în urma cărora s-a adunat o colecţie însumând 20.000 eşantioane de fauna cavernicola. Cei patruzeci de specialişti care s-au angajat în studiul ei au publicat 3400 pagini în patru volume sub titlul “Biospeologie” şi care au construit zestrea ştiinţifică pe care marele savant o va aşeza în chip de temelie a viitorului Institut de Speologie de la Cluj.

În anul 1919, autorităţile romane care intraseră în stăpânirea legitima a Transilvaniei, i-au solicitat concursul în reorganizarea Universităţii clujene, încredinţându-i misiunea de a crea un institut de cercetări menit să formeze cadre ştiinţifice. Asa se face ca la 20 aprilie 1920 era promulgata “Legea privitoare la crearea unui Institut de Speologie la Universitatea Cluj”, în virtutea căreia lua naştere primul institut de acest fel din întreaga lume.
Astfel epicentrul biospeologiei mondiale se va strămuta din Franţa în inima Ardealului.

Racoviţă, împreuna cu soţia sa, Helen Boucart, şi cei trei fii, Rene, Jean şi Andre, s-a mutat definitiv la Cluj pe strada Mihail Kogălniceanu, numărul 3. Savantului i s-au alăturat Rene Jeannel ca şi director adjunct, elveţianul Pierre-Alphred Chappuis, subdirector şi doi asistenţi: Radu Codreanu şi Vasile Puşcariu.

Până în anul 1931 – când s-au suprimat fondurile de cercetare din cauza crizei economice – alte 358 de peşteri (din care 220 în Carpaţi) au fost prospectate, iar seria “Biospeologie” a crescut cu 15 noi lucrări de specialitate, însumând 1650 de pagini.

Din păcate, o atare continuitate nu se mai regăseşte şi în ceea ce priveşte creaţia ştiinţifică personală a lui Emil Racoviţă, el fiind copleşit de numărul mare de însărcinări în care s-a socotit util: a fondat Societatea de Ştiinţe din Cluj. Asociaţia Transilvana pentru propagarea limbii şi culturii franceze (“Cercle Ronsard”), a fost membru şi apoi preşedinte al Asociaţiei Profesorilor Universitari din Cluj, a fost membru al societăţii Astra, din 1926 până în 1929 a fost preşedintele Academiei Romane, a fost prorector şi rector al Universităţii.

Între anii 1931-1940 a predat cursul de biologie generala pentru studenţii Facultăţii de Ştiinţe şi ai celei de Medicina, membru al Comisiei Monumentelor Naturii şi vicepreşedinte al Biroului ei ştiinţific.

Cu forţele împuţinate de implacabila scurgere a anilor, Emil Racoviţă a mai avut de depăşit o grea şi dureroasa încercare: refugiul la Timişoara al Facultăţii de Ştiinţe şi al Institutului de Speologie, după ce Dictatul de la Viena din 1940 muşcase din trupul ţării.

Când pacea i-a îngăduit să vina la Cluj singura dorinţa a profesorului a fost de a-şi repune în stare de funcţionare institutul. Dar nu a mai izbutit. La 11 noiembrie 1947 a fost silit să-şi părăsească laboratorul, doborât de boală, iar la 19 noiembrie inima sa a mai încetat să mai bată.

Nicolae Titulescu

Nicolae Titulescu

Motto: „Viaţa mea a fost o luptă continuă în scopul de a croi pentru România un loc în viaţa lumii, apărându-I, totodată, interesele naţionale” – Nicolae Titulescu

Nicolae Titulescu (n. 4 martie 1882Craiova – d. 17 martie 1941, Cannes, Franţa) a fost un diplomat, profesor universitar, jurist şi om politic. A fost singurul român care a ajuns preşedinte al Ligii Naţiunilor (predecesoare a ONU) şi singurul preşedinte care s-a bucurat de două mandate. Personalitate marcantă în domeniul diplomaţiei, a avut un rol esenţial în recunoaşterea unităţii naţionale a României în opinia publică internaţională. Este creditat cu introducerea ideii de “spiritualizare a frontierelor”, care presupune o apropiere transnaţională bazată pe valorile spirituale şi culturale.

Titulescu a atras simpatiile unor personalităţi importante din viaţa publică franceză şi sovietică printre care A. F. Frangulis, Edouard Herriot şi Maxim Litvinov. Datorită abilităţilor şi realizărilor sale a fost supranumit “Ministrul Europei”. A fost preşedinte al Academiei Diplomatice Internaţionale, preşedinte de onoare al Comitetului Român al Reuniunii Internaţionale pentru Pace şi doctor honoris causa la universităţile din Bratislava şi Atena.

Originea şi studiile

S-a născut în Craiova, unde a urmat studiile primare şi liceale. În 1900, după absolvirea liceului “Carol I”, datorită abilităţilor sale oratorice, descoperite de la o vârstă fragedă, a început studiile de drept la Paris. În 1905, după obţinerea doctoratului, s-a întors în România, devenind profesor de drept civil la Universitatea din Iaşi. Doi ani mai târziu, s-a transferat la Universitatea din Bucureşti.

Cariera diplomatică şi politică

Membru din 1907 al Partidului Liberal Conservator condus de Take Ionescu, ascensiunea politică a lui Titulescu avea să fie una fulminantă. În 1912 este ales pentru prima dată deputat. Din această poziţie, militează pentru întregirea României prin intrare în război. În 1917 a fost numit Ministru al Finanţelor, iar în anul următor a contribuit la înfiinţarea Comitetului Naţional Român.

Din 1921 a funcţionat ca reprezentant permanent al României la Liga Naţiunilor, urmând să fie ales de două ori preşedinte al acesteia în perioada 1930-1932. Din această funcţie, a luptat pentru păstrarea graniţelor aşa cum au fost stabilite prin tratatele de pace de la Paris şi pentru buna cooperare a marilor puteri cu statele mici. S-a remarcat prin relaţiile bune pe care le-a avut cu ministrul de externe sovietic, Maxim Litvinov şi pentru susţinerea stângii politice.

Nicolae Titulescu a ocupat de trei ori poziţia de Ministru al Afacerilor Străine în perioada 19281936. A dus o politica vie împotriva nazismului şi a regimurilor de dreapta în general, realizând pericolul pe care acestea îl reprezentau pentru siguranţa frontierelor României. În acest sens, a depus eforturi pentru încheierea Micii Înţelegeri (1933) şi a Înţelegerii Balcanice (1934) cu scopul protejării României de invadatori.

Exilul şi moartea

În august 1936, cercurile de dreapta preluau puterea şi în acest context Carol II l-a demis pe Titulescu din toate funcţiile şi l-a expulzat din ţară. Pentru început, diplomatul român s-a refugiat în Elveţia, urmând să se stabilească în Franţa, la Cannes, în 1937.

Deşi se afla în afara graniţelor ţării, Titulescu şi-a continuat activitatea şi a militat pentru evitarea războiului, prin conferinţe şi articole. A conferenţiat în Franţa şi în Marea Britanie (aici şi-a ţinut prelegerile în Camera Comunelor şi la universităţile Oxford şi Cambridge).

S-a stins din viaţă la Cannes pe data de 17 martie 1941.

Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir (n. 26 decembrie 1673 în satul Silişteni din comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din judeţul Vaslui – d. 21 august 1723 la Dimitrovka), domn al Moldovei (1693 şi 1710 – 1711), autor, cărturar, enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog, om politic şi scriitor român.

Originea. Studiile. Prima domnie

S-a născut în satul Silişteni din ţinutul Fălciului, fiind cel de-al doilea fiu al serdarului Constantin şi al jupânesei Ana Bantăş. La 15 iunie 1685, tatăl său, Constantin Cantemir a fost numit domn al Moldovei, cu ajutorul lui Şerban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti. Preocupat de educaţia fiilor săi, Constantin Cantemir a adus la Iaşi pe Ieremia Cacavela, un învăţat care studiase în Germania şi care cunoştea operele filosofului van Helmont.

Dimitrie a fost trimis în 1688 de tatăl său ostatec la Constantinopol, oraş în care a studiat la Academia Patriarhiei Ortodoxe cu unii dintre cei mai mari profesori greci şi turci de pe atunci. A învăţat limbile greacă, latină, slavonă, turcă, arabă şi persană şi a intrat în contact cu literaturile clasice, cu filosofia neoaristotelică, opusă misticismului ortodox şi bizantin.

La 13 martie 1693, cu două săptămâni înainte de moartea lui Constantin Cantemir, Dimitrie a fost ales domn al Moldovei. Turcii nu i-au dat confirmarea, iar în urma uneltirilor lui Constantin Brâncoveanu, domn al Moldovei a fost numit Constantin Duca, ginerele acestuia. Dimitrie a fost nevoit să se întoarcă la Constantinopol pentru a-şi continua studiile.

Activitatea culturală. Opere

După îndepărtarea de la domnie a lui Constantin DucaAntioh Cantemir a ocupat tronul Moldovei, iar Dimitrie a devenit capuchehaie, un fel de ambasador la Constantinopol. El a sprijinit ascensiunea fratelui său, urmărind obţinerea tronului Ţării Româneşti.

La 30 august 1698 i-a apărut la Iaşi lucrarea de tinereţe influenţată de profesorul Ieremia Cacavela: Divanul sau gâlceava Înţeleptului cu Lumea sau giudeţul Sufletului cu Trupul. Prin Pacea de la Karlowitz din 1699, Poarta Otomană a recunoscut trecerea Transilvaniei sub stăpânirea habsburgică. 1699 a fost anul în care Dimitrie Cantemir s-a căsătorit cu domniţa Casandra, fiica lui Şerban Cantacuzino, fost domn al Ţării Româneşti.

În anul următor, la 14 septembrie, locul lui Antioh Cantemir a fost luat de Constantin Duca, iar Dimitrie împreună cu familia, două fete şi patru băieţi s-au stabilit la Istanbul, în casa pe care a construit-o conform planurilor sale. În 1700 a scris şi o lucrare teologică în limba latină Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago (Imaginea de nezugrăvit a ştiinţei sacre). La Istanbul, Dimitrie Cantemir a redactat în 1701 lucrările: Compendiolum universae logices institutionis (Mic compendiu al bazelor logicii) şi Ioannis Baptistae van HelmontPhysices universalis doctrina (Doctrina fizicii universale a lui J. B. Helmont). 1705 a fost anul în care a terminat Istoria ieroglifică sau istoria secretă, prima creaţie cultă, în proză, de mari proporţii din literatura noastră.

Domn al Moldovei. Tratatul de la Luţk. Campania împotriva turcilor

Dimitrie Cantemir a ajuns domn al Moldovei în luna decembrie 1710. Omul său de încredere a fost cronicarul moldovean Ion Neculce, mai întâi spătar, apoi hatman. În 2/13 aprilie 1711 Dimitrie Cantemir a încheiat la Luţk un tratat secret de alianţă cu Petru cel Mare care se angaja să-l ajute în lupta pentru eliberarea ţării de otomani şi îi garanta integritatea hotarelor. La 20 mai 1711 moldovenii erau chemaţi de Cantemir printr-o proclamaţie să se alăture în lupta pentru înlăturarea dominaţiei otomane. La 24 iunie 1711 ţarului Petru I i se face o primire călduroasă la Iaşi.

În perioada 8/12 iulie 1711 Cantemir i s-a alăturat lui Petru I în campania împotriva turcilor, iar Moldova a intrat sub suzeranitate turcească. Petru I a pierdut bătălia de la Stănileşti şi a acceptat pacea, iar prima condiţie a păcii a fost extrădarea lui Cantemir la cerinţa lui Cerchez-paşa emisarul marelui vizir Baltacı Mehmet Pasha. Pierderea bătăliei a însemnat sfârşitul domniei lui Cantemir în Moldova şi începutul exilului în Rusia.

Refugiul în Imperiul Rus. Ultimii ani

Dimitrie Cantemir a reuşit să se refugieze în Rusia împreună cu familia şi cu un grup mare de slujitori credincioşi printre care s-a numărat şi Ion Neculce. Ţarul i-a oferit protecţie şi o serie de proprietăţi în jurul Harkovului. În 1713 Cantemir s-a instalat împreună cu familia la Moscova, iar în data de 11 mai a aceluiaşi an a murit soţia sa Casandra. Cinci ani mai târziu Cantemir s-a recăsătorit cu prinţesa Anastasia Trubeţkoi. Ţarul şi ţarina i-au fost naşi, momentul fiind marcat prin renunţarea lui Cantemir la hainele orientale, adoptarea modei apusene introduse de Petru cel Mare şi raderea bărbii. A fost numit în 1718 printr-un ordin al ţarului membru al Senatului Rusiei. L-a însoţit pe ţar într-o expediţie la Marea Caspică şi în Caucaz, prilej cu care a redactat proclamaţii în limbile populaţiilor din Caucaz şi Persia.

În 1722 a călătorit pe Marea Caspică, a participat la lupta de la Derbent şi la cucerirea oraşului Baku. În timpul campaniei din 1723 boala de care suferea s-a agravat şi a fost nevoit să se întoarcă la reşedinţa sa de la Dimitrovka unde a sosit la 19 martie. În seara zilei de 21 august 1723 a trecut în eternitate, la vârsta de 50 de ani. A fost înmormântat în Rusia, iar în 1935 osemintele sale au fost aduse în România şi se află la Biserica Domnească Trei Ierarhi din Iaşi.

Titu Maiorescu 

(n. 15 februarie 1840Craiova – d. 18 iunie 1917Bucureşti).

Titu Maiorescu

„În aparenţă, după statistica formelor dinafară, românii posed astăzi aproape întreaga civilizare occidentală. Avem politică şi ştiinţă, avem jurnale şi academii, avem şcoli şi literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituţiune. Dar în realitate toate aceste sunt producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr, şi astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă şi fără valoare, şi abisul ce ne desparte de poporul de jos devine din zi în zi mai adânc.”

(În contra direcţiei de astăzi în cultura română, 1868)

Personalitate reprezentativă a culturii române, om politic, critic literar, eseist, scriitor, estetician, profesor, filosof, jurist, membru fondator al Academiei Române. Maiorescu este autorul „formelor fără fond”, fondator al Societăţii literare Junimea. A promovat în „Convorbiri literare” pe marii clasici ai literaturii române. A fost primul mare critic literar, creator de şcoală şi arbitru director în cultura românească. În activitatea politică, Titu Maiorescu s-a remarcat în funcţia ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Din poziţia de prim-ministru şi ministru de Externe, a negociat Pacea de la Bucureşti, în urma celui de-Al Doilea Război Balcanic, prin care România a primit sudul Dobrogei.

Originea. Studiile

Spre deosebire de ceilalţi iluştri politicieni ai generaţiei sale, Titu Liviu Maiorescu provenea dintr-o familie de ţărani din comuna Bucerdea, de lângă Blaj. Tatăl său, Ioan, fiu de ţăran transilvănean, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior. A fost profesor de istorie, director al Şcolii Centrale din Craiova, agent diplomatic al guvernului Ţării Româneşti. Mama sa, Maria Popasu, era sora cărturarului episcop al Caransebeşului.

După ce urmează studii gimnaziale la Craiova şi Braşov, tânărul Titu este trimis să înveţe la Academia Theresiană din Viena. În iulie 1858, a absolvit cursurile liceale ca şef de promoţie. Se înscrie la Universitatea din Giessen, unde în 1859 obţine titlul de doctor în filosofie cu distincţia „magna cum laudae”. Maiorescu îşi continuă studiile universitare la Universitatea Sorbona din Paris, unde obţine licenţa în litere, filosofie şi drept (1861).

Activitatea pedagogică. Fondarea Junimii

În anul 1862, Titu Maiorescu revine în ţară şi este numit procuror la Tribunalul Ilfov. La sfârşitul aceluiaşi an se mută la Iaşi, unde devine director al Liceului Naţional, apoi profesor de istorie universală, filosofie şi logică la Facultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi (16 noiembrie 1862 – 25 noiembrie 1871), fiind titularul cursului Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar. Eminent dascăl, Maiorescu devine rector al Universităţii ieşene (18 septembrie 1863) şi director la Şcoala normală „Vasile Lupu” (octombrie 1863), unde predă pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. De asemenea este inspector şcolar şi iniţiază pentru prima oară în ţara noastră practica pedagogică a elevilor, printre care se numără şi Ion Creangă.

În paralel, Titu Maiorescu pune bazele Societăţii literare Junimea (1863), împreună cu Petre P. CarpIacob NegruzziVasile Pogor şi Theodor Rosetti. De la 1 martie 1867, coordonează editarea revistei „Convorbiri literare”.

Prin activitatea sa, societatea impunea o direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice. Condiţiile din ţară era altele decât cele din timpul paşoptiştilor romantici, Ion Heliade RădulescuVasile Alecsandri sau Nicolae Bălcescu. Maiorescu şi colegii săi reprezentau noua generaţie, junimistă, cu o nouă concepţie asupra vieţii sociale şi culturale româneşti. De asemenea, Titu Maiorescu este autorul teoriei junimiste şi conservatoare a „formelor fără fond”. Aceasta condamnă introducerea unor instituţii imitate după cele occidentale şi cărora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creaţia şi nivelul de cultură al poporului român. Personalitate exponenţială a culturii române, Maiorescu este membru fondator al Academiei Române.

Începutul carierei politice

Anul 1871 consacră definitiv intrarea junimiştilor de partea activismului politic. Pe 15 aprilie 1871, are loc la Iaşi o întâlnire între Gheorghe Costaforu şi Titu Maiorescu, cel dintâi propunându-i mentorului Junimii ca membrii societăţii să intre în viaţa politică. Acesta a fost un moment de răscruce în istoria conservatorismului şi politicii româneşti. Junimiştii vor adopta un program de acţiune sprijinit de hotărârile Adunărilor ad-hoc din 1857, din care mai rămăseseră două deziderate de îndeplinit: respectarea capitulaţiilor de către Poarta Otomană, a neutralităţii garantate şi chiar obţinerea independenţei ţării noastre. Junimiştii acceptă propunerea lui Gheorghe Costaforu şi intră în Adunarea Deputaţilor, predominant conservatoare, sprijinind guvernul Lascăr Catargiu. Apropierea politică dintre junimişti şi conservatori se va realiza treptat. Este adevărat că şi cele două ideologii politice erau foarte asemănătoare. Amândouă grupările declarau că modernizarea României se face „de sus în jos şi nu de jos în sus”, iar măsurile reformatoare iniţiate de liberali erau acuzate ca fiind „forme fără fond”, neexistând cu adevărat o clasă de mijloc în România.

Deputat. Ministru. Activitatea guvernamentală

Din acest moment Maiorescu îşi începe cariera politică, fiind ales deputat în 1871, pe listele grupării conservatoare. Apreciat pentru calităţile sale, junimistul este numit ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în mai multe cabinete conservatoare. În această calitate va elabora un proiect de lege pentru reorganizarea învăţământului rural, va dispune introducerea limbii române ca obiect de învăţământ în licee şi se va ocupa de organizarea învăţământului superior politehnic. Din 1877 se stabileşte definitiv la Bucureşti, unde participă la redactarea oficiosului conservator „Timpul” şi predă la Facultatea de Litere şi Filosofie, fiind titularul cursului de Istoria Filosofiei în secolul al XIX-lea. De asemenea, între 1892 – 1897, Titu Maiorescu este ales rector al Universităţii Bucureşti.

La 3 februarie 1880, Maiorescu se numără printre cei care semnează programul şi statutul Partidului Conservator, alături de alţi 88 de oameni politici din aceeaşi familie politică, pentru ca în martie să fie ales în Comitetul Central al partidului. În paralel cu activitatea didactică şi culturală, a fost cooptat în toate cabinetele de concentrare junimisto-conservatoare, ocupând de trei ori fotoliul ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice.

Mandatul de prim-ministru. Decesul

După fuziunea conservatorilor cu junimiştii din 3 aprilie 1907, a devenit unul dintre liderii Partidului Conservator. Pe 28 martie 1912, Maiorescu a preluat de la colegul său junimist, Petre P. Carp, preşedinţia Consiliului de Miniştri Din această funcţie, a prezidat în iulie 1913 Pacea de la Bucureşti, privind armistiţiul cu Bulgaria în Al Doilea Război Balcanic. În urma tratatului încheiat, România a primit Cadrilaterul. Îşi depune mandatul la sfârşitul anului 1913. Este ales la 14 noiembrie 1913 de către Comitetul Executiv al Partidului Conservator ca preşedinte al acestuia. Funcţia nu o va ocupa decât până la 28 februarie 1914, când îşi prezintă demisia din fruntea partidului din cauze personale. Astfel, Maiorescu se retrage din activitatea politică, pronunţându-se în continuare pentru o politică de neutralitate a ţării noastre faţă de conflictul mondial.

Titu Maiorescu s-a stins din viaţă pe 18 iunie 1917, la vârsta de 77 de ani.

Lucian Blaga 

(n. 9 mai 1895 – d. 6mai 1961).

Lucian Blaga

 Filosof, poet, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar şi diplomat. În 1936 a fost ales membru titular al Academiei Române.

A fost considerat poetul metafizic al poieziei universale si comparat cu Hegel.

Crezul artistic al lui Blaga este motto-ul: “Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” (Pietre pentru templul meu)

S-a născut la Lancrăm, un sat din judeţul Alba, în apropierea oraşului Sebeş. A fost cel de-al nouălea copil al familiei preotului Isidor Blaga și al Anei. A urmat clasele primare la Sebeş la Şcoala primară germană (1902-1906) şi liceul „Andrei Şaguna” din Braşov (1906-1914). A urmat cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu şi Oradea în perioada 1914-1916. A absolvit Facultatea de Teologie de la Cluj în 1917. A studiat la Universitatea din Viena filosofia şi biologia în perioada 1916-1920, obţinând titlul de doctor în filosofie.

A fost ataşat de presă la Varşovia, Praga, Berna, ministru plenipotenţiar la Lisabona, profesor la Universitatea din Cluj. A fost membru al ASTRA și membru fondator al revistei culturale de factură tradiţionalistă, Gândirea. A editat la Sibiu revista Saeculum 1943-1944. După cel de-al doilea război mondial a fost bibliotecar la Biblioteca Universităţii din Cluj. A colaborat la Gazeta Transilvaniei, Convorbiri literare. A fost ales membru al Academiei Române (1936), exclus (1948) şi reînregistrat (1990).

Se stinge din viaţă la 6 mai 1961 şi este înmormântat în satul natal, Lancrăm, unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut poporul român şi care vă dăinui veşnic prin operele sale, care dovedesc puterea geniului românesc.

“Avea în el un farmec ciudat. Întâi tăcerile lui care erau foarte expresive. Avea, pe urmă, nişte ochi demonici […] Îşi concentra toată fiinţa în privire. S-a scris despre el că se iubea foarte mult poate şi pentru că era, în fond, un timid, un delicat, un introvertit, totuşi, care era foarte iubit, foarte simpatizat…”

(Şerban Cioculescu, Un poet de talia lui Blaga n-o să mai fie în România până ce vei închide dumneata ochii.)

Traian Vuia

 (n. 17/30 august 1872 – d. 2 septembrie 1950)

Traian Vuia

 A fost un inventator român, pionier al aviaţiei la nivel internaţional, membru al Academiei Române din 27 mai 1946. A inventat primul avion cu mijloace proprii de propulsie, cu care a efectuat primul zbor din istoria omenirii, ridicându-se de la sol prin mijloacele proprii ale aparatului (1906).

S-a născut într-o familie de ţărani din satul Surducul Mic, în Banat (astăzi localitatea îi poartă numele). Scrisul şi cititul le-a învăţat la şcoala din Bujor, apoi a urmat restul claselor elementare la şcoala din Făget. Studiile secundare le-a efectuat la Liceul de stat din Lugoj, iar în 1892 a susţinut examenul de bacalaureat. Pleacă la Budapesta pentru a-şi continua studiile. Aici a studiat la Şcoala Politehnică (1892) şi la Facultatea de Drept, unde a şi obţinut doctoratul în ştiinţe juridice, după ce a susţinut lucrarea cu titlul Militarism şi industrialism, regimul de statu şi de contractu (1901). Din cauza dificultăţilor financiare nu a absolvit Şcoala Politehnică.

Marele său vis a fost să zboare, drept pentru care a început să efectueze calcule pentru planurile unei maşini de zbor. În anul 1902 pleacă la Paris, dorind să construiască în capitala Franţei un “aeroplan-automobil”. La 16 februarie 1903 a înaintat Academiei de Ştiinţe din Paris un memoriu despre “aeroplanul-automobil” pe care îl proiectase, dar proiectul său a fost respins de forul ştiinţific francez pentru că acesta din urmă considera că aparatele de zbor mai grele decât aerul nu puteau să zboare. Mai mult, aparatul conceput de Vuia avea câteva caracteristici care nu au fost înţelese, la început, de către contemporanii săi: avea o singură elice în loc de două, cum se credea că e absolut necesar, iar motorul proiectat părea de nerealizat cu mijloacele tehnice ale vremii. În ciuda acestor oprelişti, sfătuit de Coriolan Brediceanu, prietenul său din liceu, Vuia şi-a brevetat totuşi invenţia, obţinând brevetul francez nr. 332.106 din 15 mai 1903.

Cu sprijinul familiei sale, care a contribuit semnificativ cu sume de bani, Traian Vuia a început construcţia avionului său. La sfârşitul anului 1905 avionul era gata şi a fost testat pentru prima oară. În timpul acestui test avionul a rulat pe sol o distanţă destul de lungă. Acest prim test a fost urmat de altele, la care au asistat cunoscuţi specialişti, ca şi G. Besançon, Victor Tatin şi alţii.

La 5 februarie 1906, Vuia a mai făcut un test cu avionul său, dar nu s-au obţinut rezultate datorită vremii nefavorabile. La 6 martie, o nouă tentativă de ridicare de la sol a avionului, dar acesta nu s-a putut desprinde de la sol.

Ziua de 18 martie 1906 va înregistra primul succes aviatic al lui Traian Vuia, precum şi primul zbor din istoria omenirii cu un aparat mai greu decât aerul, care s-a ridicat de la sol prin mijloace proprii. Avionul lui Vuia era realizat dintr-un cadru de ţevi de oţel, cu aripi de pânză, bombate, ceea ce îi dădea aspectul unui liliac. Motorul funcţiona cu anhidridă carbonică pe post de combustibil, iar trenul de aterizare era constituit din patru roţi cu pneuri. Acest prim zbor cu mijloace proprii de zbor s-a efectuat în Franţa, la Montesson. Aparatul de zbor al lui Traian Vuia a pornit de pe loc cu ajutorul propriului său motor, a rulat cca 50 metri, apoi s-a desprins de la sol şi a zburat 12 metri la o înălţime de 1 metru. Un vânt lateral puternic a făcut ca aparatul să nu poată zbura mai mult, dar premiera era realizată: primul zbor mecanic din istoria omenirii fusese înfăptuit.

Prioritatea unui astfel de zbor îi este atribuită în mod eronat francezului Santos-Dumont, care a obţinut această realizare doar la 13 septembrie, acelaşi an 1906. De altfel, după primul său zbor reuşit, cel din 18 martie 1906, Traian Vuia a mai efectuat şi alte zboruri, în timpul celui din 19 august 1906 avionul său zburând 20 metri, la o înălţime de 2 metri şi jumătate.

Vuia şi-a perfecţionat în continuare avioanele, primul motor folosit fiind înlocuit cu altul, de 24 cai-putere, astfel că aparatul Vuia nr. 1 a devenit Vuia nr. 1 bis, apoi Vuia nr. 2.

La 17 iulie 1907 Traian Vuia a reuşit să zboare cu aparatul său pe o distanţă de 60 metri, dar la aterizare şi-a deteriorat avionul.

Traian Vuia şi-a continuat cercetările în domeniul tehnicii şi după anul 1907. El a organizat un atelier-laborator pentru cercetarea elicelor, iar împreună cu Marcel Yvonneau a conceput câteva modele originale de elicoptere, care au fost prezentate în demonstraţii publice (modelele realizate în anii 1918 şi 1921). Revistele La Technique Aeronautique şi L’Atmosphere i-au publicat studiile teoretice. Pe lângă alte invenţii, Vuia a mai conceput şi un generator cu aburi, brevetat în mai multe state ale lumii în perioada interbelică.

În timpul primului război mondial, Traian Vuia a lucrat pentru armata franceză, în cadrul Serviciului de invenţii, contribuind la perfecţionarea aviaţiei militare aliate. A redactat mai multe manifeste destinate soldaţilor de naţionalitate română, cehă, slovacă, sârbă etc. din rândul armatei austro-ungare. În primăvara anului 1918 a fost unul dintre iniţiatorii Comitetului Naţional Român din Transilvania, militând pentru unirea Ardealului cu România. În cadrul aceluiaşi Comitet, a organizat la Paris aniversarea a şaptezeci de ani de la revoluţia de la 1848.

După terminarea primului război mondial a călătorit în România de două ori, în anul 1932 şi în anul 1934.

Abia după terminarea celui de-al doilea război mondial se va întoarce definitiv din Franţa în România, unde va muri la data de 2 septembrie 1950, la Bucureşti. Este înmormântat la Cimitirul Bellu.

Activitate profesională şi invenţii

Unul din pionierii aviaţiei mondiale, Traian Vuia a fost primul om care a construit şi zburat cu un avion mai greu decât aerul, care s-a ridicat de la sol folosind doar mijloacele proprii (moto-propulsor, tren de aterizare). Până la avionul inventat de Vuia, intitulat Vuia nr. I, decolarea dispozitivelor de zbor se făcea cu ajutorul unor mijloace exterioare aparatului, cum ar fi: catapultă, cablu de lansare sau remorcare.

Printre rezultatele cercetărilor efectuate de Vuia, unele confirmate mai târziu, se numără: formula monoplană a avioanelor (recunoscută ulterior ca fiind cea mai corespunzătoare), a realizat prima aripă de avion cu incidenţă variabilă în zbor, a aplicat la aparatul său de zbor principiul unei singure elice tractive, a realizat primul aeroplan cu aripi pliante.

După o perioadă de timp, Vuia a îmbunătăţit aeroplanul Vuia I, iar în august 1906 a prezentat o variantă perfecţionată a acestuia, Vuia I bis. Cu acest model, până în martie 1907, a efectuat mai multe experienţe şi a realizat mai multe zboruri la diferite înălţimi. Spre deosebire de primul model, aeroplanul avea o curbură mai mică a aripilor, un stabilizator orientabil şi un randament îmbunătăţit al motorului. Vuia nr. II a fost un nou model de avion, prevăzut cu aripi pliabile şi un motor „Antoinette” de 25 CP. Cu acest aparat Vuia a zburat de mai multe ori, ultimul din aceste zboruri a fost efectuat în 17 iulie 1907, la Bagatelle, pe o distanţă de 70 m. Acest avion a fost expus la primul Salon aeronautic de la Paris.

În anii ce au urmat Vuia a continuat să aprofundeze domeniul aeronauticii, astfel că în 1918 şi 1922 a realizat două tipuri de elicoptere, Vuia I, respectiv Vuia II. Aparatul era prevăzut cu aripi rotative, o cârmă de direcţie şi un stabilizator orizontal (Vuia II avea montat un motor „Anzani” de 16 CP). Cu aceste aparate, pe aerodromurile de la Juvissy şi Issy-les-Moulineaux, Vuia a efectuat o serie de teste şi mai multe zboruri verticale.

Având în minte realizarea unui motor de avion cât mai bun, Vuia a reuşit să inventeze generatorul de abur cu combustie internă şi ardere catalitică. Generatorul cu vaporizare aproape instantanee avea la bază trei principii: ideea ciclurilor termodinamice, a combustiei accelerate şi a transmiterii căldurii prin convecţie forţată. Prin încercările repetate de a construi generatoare de abur de foarte înaltă presiune (100-120 kgf/cm², faţă de 10 At valoarea uzuală a vremii), Vuia a pus bazele tehnologiei folosite ulterior la centralele termice care utilizează cicluri complexe de presiune foarte înaltă.

O altă realizare a inventatorului român a fost şi generatorul cu focar cu mare intensitate a combustiei. Sarcina termică a focarului era de 200 x 106 kcal/m3.

În unele cercetări Vuia a fost ajutat de bănăţeanul Gavrilă Brola, cu care a început să colaboreze începând cu 1934. G. Brola alături de profesorul G. Ribaud au continuat cercetările începute de Vuia, iar în 1952 au realizat un generator cu circulaţie forţată, care avea la bază principiul lui Vuia. Generatorul, expus la Expoziţia Internaţională al încălzirii de la Paris din 1957, a fost fabricat în serie în Franţa, Belgia, Anglia şi Germania.

Traian Vuia împreună cu alt colaborator, Emmanuel Yvonneau, au brevetat mai multe tipuri de generatoare de abur. Primul brevet le-a fost eliberat la 21 ianuarie 1928 de către Ministerul Comerţului şi Industriei din Franţa (nr. 661254), al doilea brevet la 22 decembrie 1928 (nr. 680567), iar al treilea la 12 noiembrie 1932 (nr. 7402).

Activităţi sociale şi politice

Din iniţiativa lui Traian Vuia, la 30 aprilie 1918, a fost constituit la Paris „Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania”, o organizaţie care milita pentru unirea Ardealului cu România. Comitetul a editat şi o revistă, „La Transylvanie”, la care a colaborat şi Traian Vuia cu mai multe articole. Vuia a publicat articole, pe aceeaşi temă şi în revista „La nation tchèque”. A fost însă foarte critic asupra modului în care s-a înfăptuit unirea Ardealului cu Transilvania[1], considerând o mare greşeală lipsa negocierii unirii provinciei cu Regatul Român, care să fi apărat interesele ardelenilor şi să fi permis cu timpul o „occidentalizare” a României şi nu vice-versa, o „balcanizare” a Transilvaniei.

În timpul celui de-al doilea război mondial Vuia a făcut parte din mişcarea de rezistenţă din Franţa şi a fost ales preşedinte al primului comitet legal al „Frontului Naţional Român”, unde a depus o muncă asiduă şi a publicat o serie de articole în „La Roumanie Libre”.

Victor Babeş

 (n. 28 iulie 1854, Viena, Austria – d. 19 octombrie 1926Bucureşti).

Victor Babeş

A fost medic, bacteriolog, profesor, membru al Academiei Române, părintele şcolii medicale româneşti moderne.

Este fiul lui Vincenţiu Babeş şi al Sophiei Goldschneider. A mai avut o soră, Alma, şi un frate, Aurel.

A fost căsătorit cu Iosefina Thorma, având cu aceasta un fiu, Mircea

A început să studieze Arta Dramatică, la Budapesta. Moartea surorii sale, Alma, provocată de tuberculoză, la o vârstă tânără, l-a determinat să abandoneze studiile începute şi să se înscrie la Medicină.

A urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Budapesta şi Viena. A luat doctoratul în medicină la Viena în anul 1878. În 1881 a primit o bursă şi a plecat la Paris şi la Berlin, unde a lucrat cu cei mai importanţi profesori ai vremii: Cornil, Pasteur, Virchow, Koch şi alţii. A continuat să studieze alături de mari profesori de la Munchen, Heidelberg şi Strassbourg până în 1886.

În 1885 este numit profesor de histopatologie la Facultatea de Medicină din Budapesta. În acelaşi an a publicat la Paris, împreună cu savantul André-Victor Cornil primul tratat complet de bacteriologie din lume.

În 1887 se mută la Bucureşti, ca profesor la catedra de bacteriologie. A ocupat această funcţie până în anul 1926. Tot în anul 1887, s-a înfiinţat, prin Legea nr. 1197, Institutul de Bacteriologie şi Patologie, condus de Victor Babeş şi care avea în viitor să îi poarte numele (Institutul „Victor Babeş”).

Din 1889 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar din 1893 a devenit membru titular.

În anul 1900 a înfiinţat Societatea Anatomică, la Bucureşti, care se ocupa cu studiile anatomo-clinice. În 1913 a preparat un vaccin antiholeric pentru a combate epidemia de holeră care izbucnise în rândurile Armatei Române, care se afla în campania din cel de-al Doilea Război Balcanic în Bulgaria. Între 19161918 a continuat prepararea de produse biologice, rămânând în zona ocupată de Puterile Centrale.

În 1919 este numit profesor la Universitatea din Cluj, nou înfiinţată în acel an.

A introdus vaccinarea antirabică în România, la numai trei ani de la iniţierea acesteia de către Louis Pasteur. Este considerat al doilea rabiolog din lume, după L. Pasteur şi părintele seroterapiei , precursor la imunologiei moderne.

Un alt preparat care a salvat foarte multe vieţi a fost serul antidifteric. A desfăşurat activitate amplă în cercetarea pelagrei, tuberculozei, febrei tifoide şi a leprei.

A descoperit peste 40 noi specii microbiene, care au fost denumite după numele său, Babesiide.

A publicat peste 1.000 lucrări ştiinţifice şi 25 monografii în domeniul microbiologiei şi anatomiei patologice.

A fost membru corespondent al Academiei de Medicină franceze. A fost decorat cu cea mai înaltă distincţie civilă franceză, Legiunea de Onoare.

A murit la 19 octombrie 1926, la Bucureşti.

Mormântul lui Victor Babeş se găseşte la Institutul „Cantacuzino” din Bucureşti

Nicolae Paulescu

Nicolae Paulescu

Nicolae Paulescu este unul dintre acei oameni care merită recunoştinţă eternă. Potrivit Federaţiei Internaţionale a Diabeticilor, în România un procent de aproape 10% din locuitori suferă de diabet. Datorită lui aceşti oameni încă trăiesc, şi suferinţa le este mai suportabilă. Nu a pus niciodată problema de a rămâne în străinătate pentru cercetare, deşi instituţii faimoase îi oferiseră un post. S-a întors în România, unde a descoperit leacul minune, dar a rămas doar cu o mulţumire interioară că a putut ajuta întreaga umanitate.

Pe 8 noiembrie 1869, într-o casă de pe Calea Moşilor, se năştea Nicolae Paulescu, cel care avea să ofere medicamentul care salvează zilnic viaţa a sute de mii de oameni, insulina. Fiul al negustorului Costache Paulescu şi al Mariei Paulescu, Nicolae mai avea încă un frate şi două surori. În 1888 absolvă „Gimnaziul Mihai Bravul”, astăzi Liceul Mihai Viteazul. Încă din adolescenţă, Nicolae a arătat un interes aparte pentru fizică şi chimie, dar şi pentru studierea limbilor străine. Studiază medicina la Paris, facultate pe care o termină în 1897, obţinând titlul de doctor în medicină cu lucrarea Recherches sur la structure de la rate(Cercetări asupra structurii splinei). În perioada 1897-1898 a studiat fiziologia generală şi chimia biologică la Facultatea de Ştiinţe din Paris. În acest timp, el a lucrat la spitalele „Hôtel-Dieu” şi „Notre Dame du Perpétuel-Secours”, dar şi pentru revista „Journal de Médecine Interne”. Paulescu obţine în 1899 titlul de Doctor în ştiinţe, publicând două lucrări, ca mai apoi în 1901 să îl obţină pe cel de al doilea.

Cu toate că are numeroase oferte de a profesa ca medic în Franţa, Elveţia sau Statele Unite ale Americii, el preferă se se întoarcă în 1900 în ţara natală. Paulescu înfiinţează Catedra de Fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti, pe care o conduce până la sfârşitul vieţii. Tot de atunci, el a ocupat funcţia de Director al Clinicii de Medicină internă, de la spitalul St. Vincent de Pauldin Bucureşti, astăzi Spitalul de Endocrinologie.

Cercetările sale au început încă din anul 1899, pe când se afla în Franţa, încercând să izoleze produsul activ al secreţiei interne pancreasului. Activitatea sa în domeniul fiziologiei este una remarcabilă, acest domeniu ocupându-se cu studiul funcţiilor mecanice, fizice şi biochimice ale organismelor vii. În 1916 face publică cercetarea sa, nefinalizată, în privinţa pancreasului şi a bolii care îl afectează, diabetul. Implicarea activă în Primul Război Mondial îl face pe Nicolae Paulescu să oprească cercetarea, pe care o va relua imediat după încetarea războiului.

Marele eveniment a avut loc pe 23 iulie 1921, când în cadrul sesiunii Societăţii de Biologie, Nicolae Paulescu a expus în patru comunicări rezultatele muncii sale de cercetare. El a găsit în interiorul pancreasului un produs activ antidiabetic, pe care el l-a numit pancreină, substanţă ce este este cunoscută ca fiind insulina. Descoperirea ce ar fi trebuit să aducă faimă cercetătorului român a fost publicată în august 1921 în publicaţia de specialitateArchives Internationales de Physiologie, revistă care apărea simultan în Franţă şi Belgia. Un an mai târziu, Paulescu primea de la Ministerul Industriilor şi Comerţului din România brevetul de invenţie Pancreina si procedura fabricatiei sale.În acest act oficial se preciza:„Dau acest nume substanţei active descoperite de mine în extractul de pancreas. Această substanţă are proprietatea remarcabilă ca, atunci când este injectată unui animal diabetic, să producă o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a hiperglicemiei…” şi „Pentru ca pancreina să fie întrebuintată cu folos în tratamentul diabetului la om, ea trebuie să fie preparată în mari cantităti, ceea ce necesitează un mare capital. Revendic inventiunea produsului organic pancreanina, care, injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simptomelor diabetului”.

Cu toate acestea, la diferenţă de aproximativ un an, cercetătorii canadieni Fr. Grant Banting şi Ch. Herbert Best anunţă că au descoperit insulina. Ei spun că deşi Paulescu ar fi demonstrat eficacitatea substanţei pancreatice, acesta ar fi spus că injecţiile cu pancreina nu au efect. Astfel, în 1923, cei doi sunt premiaţi cu Premiul Nobel. Fiind conştient că este o nedreptate, fiziologul scoţian Ian Murray a iniţia o campanie internaţională pentru redresarea situaţiei. În 1969, lui Paulescu i-au fost recunoscute meritele de către profesorul A.W.K. Tiselius, vicepreşedinte al Fundaţiei Nobel, pentru descoperirea insulinei. Paulescu nu apucă să se bucure de recunoştinţa internaţională, el încetând din viaţă pe 19 iulie 1931. În 1990, el este numit post mortem membru al Academiei Române.

Viaţa particulară a savantului român a fost una controversată. În 1922, împreună cu Alexandru C. Cuza, înfiinţează Uniunea Naţională Creştină.Noul partid este primul din Europa care adoptă ca simbol zvastica. În 1923, pune bazele Ligii Apărării Naţionale Creştine, partid ce avea ca emblemă o zvastică neagră, iar pe fundal tricolorul românesc. Paulescu era cunoscut în epocă ca fiind un antisemit îndârjit, el fiind de asemenea şi mentorul lui Corneliu Zelea Codreanu. Paulescu a făcut parte din Senatul legionar, iar la procesul lui fondatorului Legiunii Arhanghelului Mihail, a fost martorul principal al apărării acestuia. Se spune că unul dintre factorii care au determinat neacordarea Premiului Nobel lui Paulescu este acela că numele lui figurează în Raportul privind Holocaustul în România, pe lista antisemiţilor. În 2005, organizaţia International Diabetes Federation a decis să renunţe la orice afiliere a asociaţiei cu numele inventatorului român.

 Nicolae Tonitza – un geniu al „tristețelor luxuriant colorate”

Nicolae Tonitza

Nicolae Tonitza s-a născut la 13 aprilie 1886, la Bârlad, judeţul Vaslui, fiind primul dintre cei cinci copii ai Anastasiei și ai lui Neculai Toniță – comerciant.

A urmat Şcoala primară de băieți nr. 2 din Bârlad, apoi Gimnaziul real „Manolache K. Epureanu” din localitatea natală, dovedind încă din copilărie calităţi remarcabile de caricaturist şi desenator.

În anul 1902 este înscris la Şcoala Normală de Belle-Arte de la Iaşi, în clasa pictorului Gr. Gheorghe Popovici, avându-l ca profesor şi pe Emanoil Bardasare, iar printre colegi pe Ștefan Dimitrescu și Leon Viorescu, de care îl va lega o lungă şi trainică prietenie. Tonitza nu a obţinut însă diploma de absolvire deoarece participă în ultimul an la o grevă a studenților.

În anul 1903 cunoaște Italia, în cadrul unei excursii a studenților de la Arheologie din București, condusă de profesorul Grigore Tocilescu, apoi, un an mai târziu pictează, împreună cu Ştefan Dimitrescu, biserica din Grozăveşti, judeţul Bacău.

În anul 1905 lucrează la decorarea capelei Palatului Mitropoliei din Iaşi, alături de Emanoil Bardasare, iar în 1907 pleacă la Műnchen, unde este admis, un an mai târziu, la Konigliche Baterische Akademie der Bilden der Kunste – fosta Academie Regală Bavareză de Arte Frumoase, actualmente Academia de Arte Frumoase din München – , la clasa profesorului Hugo von Habermann.

În această perioadă îşi expune lucrările la Kunstverein din München, însă trimite caricaturi la revista Furnica și îşi face debutul publicistic cu articolul „Importanța criticii de artă”, în revista „Arta română” din Iași.

În anul 1909 abandonează studiile şi pleacă din Germania în Italia, în vară, şi Franţa, în toamnă, lucrând o perioadă alături de Ed. Jean Aman, frecventează atelierul lui Pierre Laprade și face studii după pictori celebri. Pe perioada de doi ani cât a stat la Paris, Tonitza execută multe peisaje, remarcându-se prin calitățile de colorist și prin prospețimea senzațiilor care îl consacră drept un pictor extrem de original.

În anul 1911 se reîntoarce în țară, mai întâi la Bârlad și mai târziu la Iași, unde predă desen pentru o scurtă perioadă, ca suplinitor la Liceul militar. În acelaşi an participă la expoziția „Tinerimii artistice” şi creează seria de lucrări numită „Din viaţa celor umili“.

În anul 1912 îşi încheie studiile la Școala națională de Belle-Arte și obține prin concurs diploma de „pictor bisericesc”, urmând ca mai apoi să decoreze bisericile din Scorțeni, Siliște, Poeni, Văleni și altele.

În acelaşi an, participă la Expoziţia artiştilor în viaţă, unde obţine premiul al III-lea.

În anul 1913 pictează câteva capele mortuare, lucru pe care îl face şi în perioada următoare în Ilfov, Valea Rea, Silişte, Galbeni, Poeni, Bragadiru, Griviţa şi Durău.

În acelaşi an se căsătorește cu Ecaterina Climescu cu care va avea doi copii, Catrina și Petru.

Apoi renunţă pentru o perioadă la pictură, din motive financiare, timp în care lucrează ca redactor la ziarul „Iașul”.

În anul 1916 expune la București un număr de 94 de picturi și desene, împreună cu Ștefan Dimitrescu, apoi este mobilizat și trimis pe front, unde cade prizonier în luptele de la Turtucaia (1-6 septembrie 1916), de unde va fi trimis în lagărul de prizonieri din Kirjali, din Bulgaria.

După încheierea războiului se stabilește la București, unde participă la expoziții și ilustrări de cărți şi colaborează la publicații de orientare socialistă cu desene și cronici artistice.

În anul 1918 participă la Expoziţia Arta Română, la Iaşi, iar în 1921 are prima expoziţie personală alături de Şt. Dimitrescu şi Camil Ressu.

În perioada 1921-1924 locuiește la Vălenii de Munte, devine redactor la revista Artele Frumoase şi începe să lucreze olărit.

În anul 1922 călătorește în Transilvania, unde îl cunoaște pe pictorul sătmărean Aurel Popp, cu care va lega o prietenie strânsă şi cu care avea să poarte o corespondență impresionantă.

Un an mai târziu are a doua expoziţie personală şi participă, de asemenea, la Salonul Umoriştilor, iar în 1924 părăseşte Vălenii de Munte şi organizează o nouă expoziţie personală.

În acelaşi an expune la Bienala din Veneția iar în 1925 se retrage din asociația „Arta Română” și – împreună cu Francisc Șirato, Oscar Han și Ștefan Dimitrescu – întemeiază „Grupul celor patru” – grup care realizează prima expoziţie în 1926, urmată de ediţiile din 1927 şi 1928, dar şi de altele, până în anul 1934.

Tonitza expune apoi la Căminul Artei, iar în 1929 participă la Expoziţia Internaţională de la Barcelona, unde primeşte Marele Premiu.

Au urmat nenumărate expoziţii personale, colective, şi un număr impresionant de biserici pictate.

Participă, de asemenea, la expoziţiile din străinătate de la Amsterdam – în anul 1930 – şi Bruxelles – 1935.

În anul 1933 ocupă catedra de pictură la Academia de Belle-Arte din Iași, rămasă vacantă în urma decesului prietenului său Ștefan Dimitrescu, apoi merge la Balcic unde îşi descoperă atracţia deosebtă pentru peisajele marine şi unde pictează împreună cu Francisc Șirato, în 1933 şi 1934.

În anul 1937 este numit rector al Academiei de arte frumoase la Iaşi, însă apoi se îmbolnăveşte grav.

La 26 februarie 1940 trece la cele veşnice, după o grea suferinţă.

Printre lucrările sale reprezentative amintim naturile statice – „Vas cu trandafiri“, 1927-1929, „Natură statică cu icoană“, 1927-1928 – scene de interior – „Cerdacul”, 1924 sau „Vatra“, 1925, nuduri – „Nud la malul mării“ sau „Nud“, 1926, peisaje – „Peisaj bucureştean“, 1925 sau „Vedere din Bucureşti, iarna“, 1925, peisaje dobrogene, portrete de copii – „Fata pădurarului“, 1924, sau „Cap de copil“, clovni  – „Pagliaccio“ sau „Clovn“ şi portrete / autoportrete – „Portretul lui Gala Galaction“, 1921, sau „Autoportret“, 1923.

În anul 1966 i se organizează o amplă expoziţie comemorativă cu 454 de lucrări, urmată de o alta, în anul 1979, la Muzeul de Artă din Capitală.

De asemenea, lucrări ale sale sunt expuse la „Salonul Oficial” și la expoziția din cadrul „Lunii Bucureștilor”.

Elocventă pentru valoarea inestimabilă a operei artistului este faptul că pe piaţa de artă din ţara noastră, Tonitza este artistul care a dat una dintre cele mai valoroase lucrări din toate timpurile – opera sa „În iatac” fiind adjudecată la o licitaţie în iarna lui 2011 cu nu mai puţin de 290.000 de euro. Primul în acest top este Ştefan Luchian, pictura sa „Două fete” fiind vândută, în aprilie 2013, cu suma-record de 300.000 de euro. Pe locurile următoare în topul celor mai bine vândute lucrări sunt creaţia lui Nicolae Grigorescu „Ţărăncuţă odihnindu-se”, care în acelaşi an – 2011 – a fost adjudecată cu suma de 270.000 de euro şi creaţia lui Luchian „Tufănele galbene” adjudecată la 170.000 de euro în decembrie 2013.

În fapt Tonitza este cel mai bine vândut artist pe piaţa de artă din România în ultima perioadă, în anul 2012 fiind vândute 60 de lucrări ale artistului – la o valoare totală de peste 1,4 milioane de euro, în 2013 – 48 de lucrări la un preţ cumulat de peste 900.000 de euro, iar în 2014 – 38 de lucrări, cu o cifră cumulată de aproape 600.000 de euro. În anul 2015 Tonitza a fost detronat de pe locul I al vânzărilor, pictorul Theodor Aman a avut vânzări de 425.132 de euro la cele câteva zeci de sesiuni organizate de casele de licitaţii din ţară, fiind vândute 73 de opere semnate de Aman, iar pe locul doi se situează Nicolae Tonitza cu 27 de lucrări cumpărate la suma totală de 342.676 de euro, iar pe locul trei Nicolae Grigorescu cu 12 opere, adjudecate la suma totală de 279.500 de euro.

Pictura lui Tonitza a rămas de-a lungul timpului o mărturie a genialităţii sale, o revelaţie a idealului şi frumosului, dovada unor valori spirituale autentice. Ochii copiilor pictați de Tonitza, sunt mărturia cea mai elocventă a poeziei unice pe care artistul a adus-o în arta plastică românească.

George Emil Palade

George Emil Palade

Primul Nobel românesc. Povestea fabuloasă a geniului Palade

La data de 19 noiembrie 1912 se năştea omul de ştiinţă George Emil Palade, laureat al Premiului Nobel pentru Medicină, în 1974, pentru contribuţiile la înţelegerea structurii şi organizării funcţionale a celulei. A descoperit ribozomii şi a descris sistemul şi funcţiile membranelor intracelulare.

”M-am născut în noiembrie 1912 în Iaşi, vechea capitală a Moldovei, în estul României. Educaţia mea a început în acel oraş şi a continuat prin luarea bacalaureatului la Liceul “Al. Haşdeu” din Buzău. Tatăl meu, Emil Palade, a fost profesor de filozofie, iar mama mea, Constanţa Cantemir Palade, a fost învăţătoare. Mediul familial m-a ajutat să capăt, cu timpul, un mare respect pentru cărţi, şcoală şi educaţie.

Tatăl meu a sperat ca eu să urmez, ca şi el, filozofia în mediul universitar, dar am preferat lucruri tangibile şi mai specifice – şi astfel, influenţat de rudele de vârsta mea – în 1930 am intrat la Şcoala de Medicină de la Universitatea din Bucureşti.

Încă din primii ani de studenţie am manifestat un interes crescut pentru ştiinţele biomedicale, ascultându-i şi vorbind cu Francisc Rainer şi Andre Boivin, profesori de anatomie şi biochimie. Ca urmare, am început să lucrez ca asistent la laboratorul de anatomie, în timp ce eram student”, povestea George Emil Palade în autobiografia pe care acesta a scris-o în 1974, cu ocazia decernării premiului Nobel pentru Medicină.

A obţinut titlul de doctor în medicină cu o teză asupra unor probleme de structuri histologice.

Boala lui Arghezi şi plecarea în SUA

În anul 1939, Palade a fost chemat să facă parte din echipa medicală care îl trata pe Tudor Arghezi. Marele poet suferea de o sciatică extrem de dureroasă, care nu dădea rezultate la niciun tratament, încât chiar medicii s-au gândit să propună în nomenclatoare: ”Boala lui Arghezi”. Deşi nu a reuşit să îi găsească un remediu, tânărul George Emil Palade a decis să oprească administrarea morfinei, cu sprijinul puternic al soţiei poetului, Paraschiva Arghezi.

În perioada 1942 – 1945, ani ai celui de Al Doilea Război Mondial, Palade a servit în Corpul Medical al Armatei Române.

În 1946 s-a căsătorit cu fiica industriaşului Nicolae Malaxa, Irina Malaxa, cu care a avut doi copii: o fiică, Georgia Palade Van Dusen, şi un fiu, Philip Palade.

A plecat cu soţia sa în Statele Unite ale Americii, unde a fost angajat pe post de cercetător la Universitatea Rockefeller din New York. A obţinut în 1952 cetăţenia americană.

”În timp ce lucram acolo l-am cunoscut pe Albert Claude, care a venit pentru a face o prezentare privind activitatea sa în microscopia electronică. Am fost fascinat de perspectivele deschise de constatările sale şi extrem de fericit atunci când, după o scurtă discuţie, el m-a rugat să vin să lucrez cu el la Institutul Rockefeller de Cercetări Medicale în toamna aceluiaşi an. Această întâlnire cu Albert Claude a fost una oportună mai ales că Chambers s-a pensionat în acea vară”, îşi continua el autobiografia.

Cel mai important element al cercetărilor lui Palade a fost explicaţia mecanismului celular al producţiei de proteine. A pus în evidenţă particule intracitoplasmatice bogate în ARN, la nivelul cărora se realizează biosinteza proteinelor, numite ribozomi sau corpusculii lui Palade. Împreună cu Keith Porter a editat revista The Journal of Cell Biology („Revista de Biologie Celulară”), una dintre cele mai importante publicaţii ştiinţifice din domeniul biologiei celulare.

Decorat de Ronald Reagan

În 1961 G. E. Palade a fost ales membru al Academiei de Ştiinte a SUA. În 1973 a părăsit Institutul Rockefeller, transferându-se la Universitatea Yale, iar din 1990 a lucrat la Universitatea din San Diego (California).

În 1974 dr. Palade a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină, împreună cu Albert Claude şi Christian de Duve for discoveries concerning the functional organization of the cell that were seminal events in the development of modern cell biology (în traducere: „pentru descoperiri privind organizarea funcţională a celulei ce au avut un rol esenţial în dezvoltarea biologiei celulare moderne”), cu referire la cercetările sale medicale efectuate la Institutul Rockefeller pentru Cercetări Medicale).

George Palade a fost ales membru de onoare al Academiei Române în anul 1975. În 1989 a fost ales membru de onoare al Academiei româno-americane de arte şi ştiinţe (ARA) la Universitatea din California.

La 12 martie 1986, preşedintele Statelor Unite Ronald Reagan i-a conferit Medalia Naţională pentru Ştiinţă pentru „descoperirea fundamentală” a unei serii esenţiale de structuri complexe cu înaltă organizare prezente în toate celulele biologice.

În 2007, preşedintele Traian Băsescu l-a decorat cu Ordinul naţional „Steaua României” în grad de Colan.

George Emil Palade a fost întotdeauna pasionat de istorie şi de latină, ultima disciplină l-a şi ajutat să creeze termeni şi denumiri pentru biologia celulei.

A murit în Statele Unite la vârsta de 96 de ani.

Phoenix

Phoenix, cunoscută în Occident ca Transsylvania Phoenix, este o formație românească de muzică rock, înființată în anul 1962 la Timișoara.

Phoenix a fost deschizătoare de drumuri în muzica adresată publicului larg în România celei de a doua jumătăți a secolului al XX-lea. Membrii formației au abordat numeroase subgenuri ale rock-ului. Traseul stilistic al formației a pornit de la muzică beat, evoluând spre rock psihedelic și de aici către hard rock, cu un număr de experimente de rock progresiv. În anii 1970, efectele schimbărilor politice din țară asupra vieții culturale au dus la destrămarea multor formații de gen. Între cele care au continuat prin adoptarea unui stil nou, Phoenix a avut una dintre cele mai neașteptate evoluții, dând naștere subgenului rock numit etno rock, inspirat din folclorul românesc autentic.

Formația este una dintre primele de muzică rock din România (alături de Uranus,[1] Cometele[2] și alte câteva), numite în epocă „formații de chitare electrice”. Ca în cazul altor grupuri apărute în acei primi ani, modelul urmat a fost cel propus de formația britanică The Shadows, care îl acompaniază pe cântărețul Cliff Richard în filmul Tinerii (The Young Ones, 1961). Titulatura inițială a fost „Sfinții”, schimbată în „Phoenix” la propunerea chitaristului Claudiu Rotaru, pentru a evita conflicte cu autoritățile vremii.[3]

Anul înființării Phoenix este 1961, grupul făcându-și debutul un an mai târziu. Primii ani au fost mai curând o fază de experimentare a noului gen muzical, în plină dezvoltare și în Vest, practicile formațiilor din invazia britanică (The BeatlesThe Rolling Stones) fiind inițial imitate. Aportul componistic al muzicienilor Phoenix este redus, repertoriul fiind majoritar alcătuit din versiuni cover ale unor piese scrise de formațiile vestice amintite.

Prima compoziție proprie a fost piesa „Știu că mă iubești și tu”, înregistrată la radio în 1964. Din anul următor datează alte două înregistrări („Bun e vinul ghiurghiuliu” și „Pădure, pădure”), care erau și primele melodii din rock-ul românesc inspirate din folclor. Acestea două se mai păstrează încă în arhiva Radio România.

Formația este una dintre primele de muzică rock din România (alături de Uranus,[1] Cometele[2] și alte câteva), numite în epocă „formații de chitare electrice”. Ca în cazul altor grupuri apărute în acei primi ani, modelul urmat a fost cel propus de formația britanică The Shadows, care îl acompaniază pe cântărețul Cliff Richard în filmul Tinerii (The Young Ones, 1961). Titulatura inițială a fost „Sfinții”, schimbată în „Phoenix” la propunerea chitaristului Claudiu Rotaru, pentru a evita conflicte cu autoritățile vremii.[3]

Anul înființării Phoenix este 1961, grupul făcându-și debutul un an mai târziu. Primii ani au fost mai curând o fază de experimentare a noului gen muzical, în plină dezvoltare și în Vest, practicile formațiilor din invazia britanică (The BeatlesThe Rolling Stones) fiind inițial imitate. Aportul componistic al muzicienilor Phoenix este redus, repertoriul fiind majoritar alcătuit din versiuni cover ale unor piese scrise de formațiile vestice amintite.

Prima compoziție proprie a fost piesa „Știu că mă iubești și tu”, înregistrată la radio în 1964. Din anul următor datează alte două înregistrări („Bun e vinul ghiurghiuliu” și „Pădure, pădure”), care erau și primele melodii din rock-ul românesc inspirate din folclor. Acestea două se mai păstrează încă în arhiva Radio România.

Perioada blues. Țiganiada (1970–1971)

Imediat după plecarea solistului Moni Bordeianu în Statele Unite ale Americii, formația Phoenix a fost interzisă pe plan local pentru mai bine de un an. Agenția Română de Impresariat Artistic (ARIA) nu mai avea voie să facă turnee cu ei, iar la Radio și la Televiziune nu s-au mai difuzat înregistrările avându-i ca protagoniști. Claudiu Rotaru se retrăsese din formație, astfel încât din vechea componență mai rămăseseră doar Nicu Covaci, Dorel Vintilă Zaharia, Béla Kamocsa și Günther Reininger.

Urmează o scurtă perioadă în care formația cântă mai multe piese blues rock, în majoritate compoziții de-ale lui Günther Reininger, cu text în limba engleză. Acesta era solist vocal, cântând totodată și la pian. Formația dădea reprezentații în fiecare sâmbătă seara, la clubul PM6 din Timișoara. Cu un repertoriu asemănător s-au prezentat și la Festivalul Studențesc din 1970, organizat la Sala Palatului din București, dar impresia lăsată nu a fost extraordinară.[4] De asemenea, au participat și la un concert de binefacere, ținut pentru sprijinirea victimelor inundațiilor din mai 1970.

O altă experiență notabilă din această perioadă a fost realizarea unui concert la Casa de Cultură a Studenților din Timișoara, în care secțiunea ritmică a fost susținută de către doi toboșari: Dorel Vintilă Zaharia și Eugen Gondi, la ora aceea un toboșar de jazz virtuoz, recunoscut în țară.[5] Primul a preluat metrica și fluxul pieselor, în timp ce al doilea a realizat break-urile și percuția.

„Chiar și un schimb de cinele era împărțit între cei doi astfel încât nici unul dintre ei să nu lovească de două ori la rând și să alterneze în lovituri. (…) Doi toboșari, având o anumită inerție, nu puteau nici să accelereze, nici să tragă, așa cum ar fi făcut-o unul singur. [6]

—Nicolae Covaci

În vara anului 1970, formația a susținut recitaluri la Hotelul Europa din Eforie Nord, în toamnă survenind noi schimbări în componența formației. Pleacă Béla Kamocsa, fiind înlocuit de către liderul formației cu Zoltán Kovács (fost component al grupului Clasicii). În noiembrie–decembrie este cooptat în formație și Mircea Baniciu. Împreună încep repetiții cu piese din repertoriul formației.

În același timp, în decembrie 1970, Victor Cârcu reușește să îi convingă pe membrii formației să participe la realizarea piesei de teatru Țiganiada a lui Ioan Budai-Deleanu. Fiecare primise un rol, inclusiv textierii și oamenii apropiați formației, unii trebuind să și cânte la un moment dat.

„Toți cei din clanul Phoenix participau la piesă, toți deveniseră actori, dar nu trebuiau să facă altceva decât să se joace pe ei înșiși, sinceri, așa cum erau, plini de sarcasm, de cinism, plini de inventivitate și spontaneitate, plini de umor. Montarea a fost o lovitură de geniu dată celor consacrați în acea vreme. [7]

—Nicolae Covaci

Turneul care a urmat, între decembrie 1970 și ianuarie 1971, a fost încununat de un real succes. Mulți dintre spectatori, neînțelegând faptul că membrii formației participau doar în piesă, au făcut presiuni pentru a obține un minirecital Phoenix la sfârșitul piesei, ceea ce s-a și întâmplat.

Ulterior acestui turneu teatral a fost cooptat Liviu Butoi, care cânta la flaut și la oboi. Au fost susținute o serie de concerte cu ARIA. Din această perioadă datează melodiile „Dorința”, „Amintește-ți”, „Niciodată” și, probabil, „Te întreb pe tine, soare…”. De asemenea compun noi piese cu filon folcloric, încercând să-și creeze un stil specific.

Participă la cea de-a doua ediție a Festivalului Club A, în mai 1971. Cu mai multe piese de folclor arhaic, aproape toți membrii obțin premii individuale pe instrumente.

Vara anului 1971 aduce plecarea lui Zoly Kovács și a lui Dorel Vintilă, în locul cărora au fost cooptați Josef Kappl (fost membru Clasic XX), respectiv Cornel Liuba (Țulă), un fost elev de-al lui Pilu Ștefanovici.

În noiembrie, Liuba este înlocuit cu Costin Petrescu (fost component Olympic ’64), astfel grupul stabilizându-se la formula care a creat imaginea noului Phoenix etno-rock, formula de aur a grupului, care a dat discurile cele mai spectaculoase ale formatiei, rămase peste mulți ani în memoria fanilor și a publicului. Componența era: Nicu Covaci, Mircea Baniciu, Ioji Kappl, Costin Petrescu, Valeriu Sepi.

Directivele lui Nicolae Ceaușescu, exprimate în iulie 1971, într-o conferință de la Mamaia, privind creația artistică din România, pun în impas multe formații cu repertoriu occidental, nu însă și pe liderul Nicolae Covaci, care se hotărăște să o apuce pe un nou drum.

În noaptea de 1 spre 2 iunie 1977, camionul cu formația ascunsă în boxe părăsește țara[8] prin vama de la Porțile de Fier. După mai multe ore de stat în vamă, în timpul cărora camionul este percheziționat de către grăniceri, Nicu Covaci, care emigrase legal în Olanda cu un an înainte, reușește să-i scoată clandestin din România, trecând în Iugoslavia. După cum povestește liderul formației, vigilența grănicerilor vecini a fost adormită cu pachete de bani și discuri cu muzică.

După plecarea băieților din țară, conform spuselor lui Dan Chișu,[9] se credea că au fost eliminați în secret de către Securitate. Mircea Baniciu a fost chestionat o vreme de Securitate. Ușurarea a venit în momentul în care la Radio Europa Liberă s-a anunțat faptul că membrii formației au ajuns cu bine în Germania Federală.

„Am parcat în «Țara nimănui» cu spatele camionului spre o pădure. Am stat vreo treizeci de ore în vama aceea, iar cei dinăuntru, în pantaloni scurți și tricou, înghețau de frig. La lăsarea serii i-am scos afară din camion și, prin pădure, au plecat spre Austria. A doua zi dimineața a venit și omul cu banii, garanția pentru scule, iar dimineața eram în Austria. Băieții mă așteptau acolo, în primul han, și glumeau pe seama mea că am întârziat. Eram deja liberi. [10]

—Nicolae Covaci despre problemele la granița cu Austria

Pentru formație începe o perioadă grea, plină de lipsuri și privațiuni, dar și de creații muzicale. După ce s-au terminat banii strânși de Nicolae Covaci între timp, fiecare a încercat să se descurce cum a putut, prestând diferite munci, sau plecând pe la diverse formații. Perioada scurtă, de circa un an, în care au avut concerte împreună, rare și prost plătite,[11] a fost marcată de revenirea lui Moni Bordeianu din Statele Unite ale Americii, care a preluat rolul de solist vocal.[12]

„Mi-am adus aminte de Moni, solistul nostru din anii ’60… I-am dat un telefon și, ca și cum n-ar fi așteptat decât acest lucru toată viața, a lăsat totul, și familie, și slujbă, și a venit încoace. [13]

—Nicolae Covaci, 1990

În această perioadă s-a încercat cântarea în limba română, mai apoi cu text englezesc, a pieselor de rezistență din țară. Au apărut „Winter”, „Music and Muzak”, „Rock and Roll Bird”, „Wedding”, „Gipsy Story”. Erlend Krauser și Josef Kappl încep să creeze primele piese cu sunet vestic („Alaska”, „Get Around”, „Brontozaur dat cu aur” etc.), disociindu-se astfel de viziunea de atunci a liderului Covaci, care dorea o continuare a liniei din țară. „Recunosc că am fost un prost. Ei îmi spuneau că trebuie să cântăm altceva și în engleză. Eu, în patriotismul meu nătâng, țineam morțiș s-o facem în românește, fără a schimba stilul. Azi, le dau dreptate.” Încep astfel disputele stilistice dintre Covaci și restul membrilor formației. Inițial s-a dorit scoaterea unui LP intitulat Zgâriați-vă pe ochi, care cuprindea piesele „Alaska”, „Zicala dobei”, „Wedding”, „Winter”, „Sunset” și altele. Producătorii caselor de discuri se arătau plăcut impresionați de piesele prezentate, însă replicau că ei nu sunt instituții de cultură, ci de făcut bani.[14] Propunerile acestora de a crea noi compoziții în stilul „hit parade” s-au lovit de refuzul categoric al liderului Nicolae Covaci. Din materialul inițial a mai rămas în discuție doar piesa „Winter”. Formația urma să înregistreze o nouă variantă a ei, urmând a fi editat un single.[15] Evenimentele ulterioare nu au mai permis acestui proiect să capete viață.

În timpul unei dispute creative serioase, la finalul unei perioade în care membrii formației aveau nervii întinși la maximum, Nicolae Covaci utilizează argumente dintre cele mai solide împotriva celor formulate de Josef Kappl. Drept rezultat, formația se desparte. Mircea Baniciu declara într-un interviu[16] că și renunțarea la Moni Bordeianu – care nu mai putea face față în studio – a fost una din cauzele care au dus la destrămare. De asemenea, aprecia că Erlend Krauser era o fire dificilă. Ulterior, Kappl, Krauser și Lipan formează o nouă trupă, Madhouse (în traducere „Casa de nebuni”), cu care reușesc să scoată un disc, în 1979, primit însă cu rezerve de către public.

În 1980 Madhouse se desparte la rându-i, Ioji Kappl și Erlend Krauser plecând la formația Lake, iar Ovidiu Lipan Țăndărică revenind la Phoenix. Potrivit lui Mani Neumann,[17]Josef Kappl a avut și el inițial intenția de a reveni în Phoenix.

Între timp, Covaci reușește să îl coopteze în formație pe Mani Neumann, alături de alți violoniști. Este creată o trupă de rock „rea și agresivă”, compusă din șase oameni (două viori electrice, violoncel electric, chitară bas, chitară electrică și baterie), care susține concerte o vreme, cu mult succes la public, fiind un concept nou pe acele timpuri.[18] Deși Nicolae Covaci era singurul român din formație, după un an cu 8–14 ore de repetiții zilnic, fiecare membru al formației știa să cânte piesele consacrate, în limba română, fără accent. De acest lucru, liderul formației s-a arătat foarte mândru.[19]

În 1980, Nicolae Covaci, alături de noua formație, pune bazele unei opere rock, intitulată Empire of Vampires. Din această lucrare făceau parte piesa titulară și „Running”, apărute ceva mai târziu pe discuri. Covaci dorea nu atât respectarea adevărului istoric, ci mai ales urmărirea și punctarea motivațiilor psihologice pe care le-a avut Vlad Țepeș în acțiunile sale.[14]

Articol principal: Empire of Vampires (operă rock).

În același an, formația participă la Festivalul de muzică pop al debutanților, organizat în Würzburg, și primește premiul „Deutsche Phonoacademie”, apărând cu piesa „Stars Dance” pe compilația live Folk, Lied, Song – Nachwuchs Festival ’80. În 1981 este scos primul disc occidental al formației, aflată deja sub numele de „Transsylvania Phoenix”, pentru a nu fi confundată cu o formație similară. Discul este intitulat Transsylvania, fiind înregistrat în formula Nicu Covaci (chitări, voce), Mani Neumann (vioară, voce), Tom Buggie (chitară bas), Ovidiu Lipan (baterie), Sabin Dumbrăveanu (violoncel) și Ivan Kopilović (voce). Discul este bine primit, însă după epuizarea primelor 5.000 de exemplare, în numai câteva zile de la lansare, casa de discuri Bellaphon a refuzat să mai scoată și o a doua ediție. Producătorii au replicat că nu sunt dispuși să deschidă o nouă piață pentru asemenea gen de muzică.[20] Lipsită de sprijin consistent și având astfel de piedici în față, formația se desparte din nou, pentru o perioadă mai lungă.

Ovidiu Lipan se implică în diverse proiecte. Cântă în și alături de Eruption, Gilbert BécaudGinger Baker (fost component în formația Cream), Herman Rarebell (de la Scorpions), Rated X.

Josef Kappl rămâne basist în formația Lake până în 1986, continuând totodată o serie de proiecte personale, alături de Heinz Rudolf Kunze (1981–1994), iar mai apoi și de Todor (Toscho) Todorovic cu care a scos două discuri de blues (Serious Fun în 1996 și Back by Popular Demand în 1999).

Erlend Krauser a cântat cu Roter Mund, după care, din 1984, a înregistrat opt albume solo: Ambrosia (1984), Erlend Krauser (1986), Talkin Guitar (1990), Flight of the Phoenix (1991), Pioneers and Heroes (1996), Now (2002), It (2010) și Last Discoveries (2017).[21] Discul Flight of the Phoenix a ajuns pe locul 20 în Top New Age al revistei americane Billboard. Între timp, a devenit profesor de chitară și a mai avut o serie de alte colaborări muzicale cu Goombay Dance Band, Taco și James Last. Colaborările cu Phoenix au fost sporadice, fiind legate mai mult de proiectele lucrate împreună cu liderul Nicolae Covaci: în 1986 și 1987 operele de la teatrul din Osnabrück, iar în 2000, albumul În umbra marelui U.R.S.S..

Mircea Baniciu, rămas în țară, scoate câteva discuri folk rock apreciate de public: Mircea Baniciu (1979, EP), Tristeți provinciale (1981), Ploaia (1984), Secunda 1 (1989) și Secunda 2 (1991).[22] În concerte cântă totodată și hit-urile mai vechi („Andrii Popa”, „Mugur de fluier”, „Mica țiganiadă” etc.), păstrând vie astfel legenda Phoenix în rândul noilor generații din România.[23]

Günther Reininger emigrează și el în Germania Federală, la începutul anilor ’80, întemeindu-și o familie. Cu toate că și-a înființat un studio bine echipat, cu posibilitatea înregistrării pe 16 canale, dotat cu toate efectele posibile, și având 6–8 claviaturi de ultimă oră, muzica a rămas pentru el un hobby. S-a apucat de pictură și și-a dedicat timpul cu precădere familiei sale.[16]

Mani Neumann, împreună cu Ulli Brand, pe care îl întâlnise din 1979, și cu basistul Ecke Volk, înființează în 1982 Trio Farfarello, „pur și simplu pentru că vechiul Düsseldorf avea nevoie de trio-ul său, care să facă muzică la un nivel superior.” [24] Mani va păstra strânse legături cu Nicolae Covaci de-a lungul acestei perioade, având să declare mai târziu: „Farfarello a avut mare succes la vremea respectivă, dar ei au fost, bineînțeles, influențați de muzica grupului Phoenix.”[17]

Nicu Covaci – absolvent al Facultății de Arte Plastice din Timișoara – se reapucă de pictură și sculptură. Predă arta plastică în Osnabrück și crează o serie de tablouri, cel mai cunoscut fiind giganticul „Gladiator 2000” (1986), expus în exteriorul sălii de sport din același oraș. Având dimensiuni imense (45 × 6 metri) este realizat printr-o tehnică specială, cu vopsele care intră în pânză, ceea ce face ca pictura să reziste foarte mult timp. Printre altele, la cererea primăriei din Osnabrück, creează o statuie a zeiței fertilității („Fruchtbarkeitskönigin”), având forme rubiconde. După ce au văzut lucrarea, membrele unei organizații de femei au protestat vehement, acuzându-l pe Covaci că zeița are capul prea mic și că „asta e semn de prostie”. Totodată, în opinia lor, sculptorul sugera prin acea statuie că femeia e o mașină de făcut copii. Drept urmare, statuia i-a fost confiscată lui Nicolae Covaci, el nemairămânând decât cu fotografiile.[25] Chiar și astăzi, în Osnabrück sunt expuse, în interior sau în exterior, lucrări de-ale sale. Tot în această perioadă creațiile lui Covaci participă la o serie de expoziții. Este vremea bandelor de motocicliști și a primului „Jaguar” pe care și l-a luat Nicolae Covaci.

Proiectele muzicale ale liderului Phoenix sunt sporadice, în 1983 cântând în duet cu Dzidek Marcinkiewicz. În 1986 este solicitat de primăria din Osnabrück pentru a pune în scenă opera Evita (a lui Andrew Lloyd Weber), împreună cu Erlend Krauser, iar un an mai târziu, pentru opera Jesus Christ Superstar (scrisă de Andrew Lloyd Weber și Tim Rice), ambele încununate cu un mare succes, încasările teatrului din Osnabrück sporind de aproximativ cinci ori.[26]

„Am cântat cu patru mixere, cu efecte, tot ce era modern la ora aceea, și a ieșit extraordinar de bine. După un an am fost solicitat să fac «Jesus Christ Superstar». Nu am mai vrut să continui, nu-mi plăcea lucrul cu orchestra, era o chestie gigantică din punct de vedere tehnic. Dar a ieșit nemaipomenit.”

—Nicolae Covaci

În 1987 Nicolae Covaci și Josef Kappl reîncep colaborarea.[27] Este scos un disc single, Ballade For You/The Lark, conținând două prelucrări ale unor celebre compoziții românești („Balada pentru vioară și orchestră” din 1880 a lui Ciprian Porumbescu și „Ciocârlia”, melodie populară). Producătorul discului este Josef Kappl, care nu apare însă creditat pe copertă ca făcând parte din formație. Cu toate acestea, în această perioadă au compus împreună o serie de piese și demo-uri în limba engleză („Bounty Man” etc.) și au cizelat piesele operei Empire of Vampires.[28]

În același an, pe compilația NDR – HörFest 87 apar două melodii ale formației: „Empire of Vampires” și „Die Lerche” (alias „The Lark”).

Anul următor, 1988, aduce două materiale din partea formației Transsylvania Phoenix, care de această dată îl include și pe basistul Josef Kappl (totodată și producător). Acesta se va ocupa de chitară bas, claviaturi și percuție sintetizată. Tuareg/Mr. G’s Promises conține două piese cu bătaie lungă înspre Moscova și U.R.S.S., unul dintre motivele pentru care titlurile lor originale („Afganistan”, respectiv „Perestroika”) au fost schimbate la editare. Acest disc a fost urmat de un maxi-single, intitulat simpu Tuareg, având patru piese („Tuareg”, „Tuareg (Extended Version)”, „Mr. G’s Promises” și „The Lark”).

Spre sfârșitul anului, vechea formație se reunește, odată cu revenirea lui Ovidiu Lipan și a lui Mani Neumann. Sunt susținute câteva concerte în Germania Federală, continuate și în anul următor.

Din 1989 datează o înregistrare făcută de Mircea Florian la o întâlnire în trei, la care au mai participat Nicu Covaci și Nicu Vladimir. Au fost imortalizate piese în stadiul de proiect, printre care „Iovano” (apărută pe disc abia în 1999) și „Măicuța”, încă neînregistrată.

Pe 20 decembrie 1989 are loc un concert în „Hyde Park” din Osnabrück, în timpul căruia membrii formației sunt anunțați despre Revoluția începută în România. Membrii Phoenix izbucnesc în lacrimi de bucurie pe scenă și dedică acel concert evenimentelor din țară.[29] Materialul înregistrat în timpul acelui concert va fi utilizat mai apoi în 1990, pentru a produce un nou album.

Angela Gheorghiu

Angela Gheorghiu

Angela Gheorghiu, n. 7 septembrie 1965Adjudjudețul Vrancea, este o soprană română, una dintre cele mai renumite cântărețe de operă din lume.

Numele de fată este Burlacu. Sora ei, decedată foarte tânără, se numea Elena Dan (n. Burlacu). Angela a fost căsătorită cu Andrei Gheorghiu, fiul violonistului și profesorului Ștefan Gheorghiu. S-a recăsătorit cu tenorul Roberto Alagna, dar cei doi au decis să divorțeze în 2013.

Elevă a Miei Barbu, absolvă Conservatorul din București în anul 1990. În străinătate cântă pentru prima dată la Basel în Elixirul dragostei de Gaetano Donizetti. Debutează în 1992 la Royal Opera House din Londra cu rolul Zerlina, în Don Giovanni, urmată de Mimì din La bohème de Giacomo Puccini, apoi în Adina la Opera de Stat din Viena și la Opera din Hamburg. În 1993 debutează la Metropolitan Opera în La bohème.

La Royal Opera House a triumfat în mult aplaudata Traviata de Giuseppe Verdi, dirijată de Sir Georg Solti, în 1994, spectacol pentru care, ca să poată fi transmis în direct, a fost anulat programul obișnuit de la BBC. Spectacolul a fost înregistrat de casa de discuri Decca.

De atunci, soprana Angela Gheorghiu a fost o prezență constantă în săli de operă și de concert din lumea întreagă: Viena, Paris, Milano, Londra, New York, Salzburg, Berlin, Tokyo, Roma, Seul, Veneția, Atena, Monte Carlo, Chicago, Philadelphia, Sao Paolo, Los Angeles, Lisabona, Valencia, Palermo, Balbeck, Amsterdam, Kuala Lumpur, Zürich, Madrid, Barcelona, Praga, Montreal, Toronto, Moscova, Taipei, San Juan, Ljubljana, Shanghai, Oman, Frankfurt, Verona și altele.

În 1999 a participat la concertul “Michael Jackson și Prietenii” în München. A cântat la redeschiderea Royal Opera House (decembrie 1999), a Teatrului Malibran din Veneția (mai 2001) și a Operei din Valencia în prezența Reginei Sofia a Spaniei (octombrie 2005).

În 2001, Angela Gheorghiu a interpretat rolul principal în filmul-operă Tosca, regizat de Benoit Jacquot, film prezentat în afara concursului la Festivalul de Cinema de la Veneția. În 2002 interpretează rolul Julietei în filmul Roméo et Juliette alături de Roberto Alagna. Ambele filme au fost lansate pe DVD.

A participat la spectacolul care a marcat Jubileul de Aur al Reginei Elisabeta a II-a, Prom at the Palace (iunie 2002), concert disponibil pe DVD. A cântat pentru Alteța Sa Prințul Charles în diferite ocazii. În 2003 a luat parte la concertul organizat cu ocazia decernării Premiilor Nobel. În 2012 a fost invitata de onoare la o gală de binefacere pentru a strânge fonduri pentru Royal Opera House Foundation, gală la care a participat și Regina Elizabeth II.

A cântat la Jubileul de Argint al Reginei Beatrix în Amsterdam (2005), Concertul de Anul Nou de la Palais Garner în Paris (2006), la Concertul de vară Met în Prospect Park, New York (2008), și la concertul organizat în memoria lui Luciano Pavarotti în Petra, unde a interpretat și un duet inedit al ariei “La ci darem la mano” din Don Giovanni alături de Sting (2008).

În 2009, Angela Gheorghiu a fost invitată să cânte în onoarea mezzo-sopranei Grace Bumbry la Kennedy Center Honors, în Washington. A interpretat aria “Vissi d’arte” din Tosca de Puccini în prezența lui Barack Obama.

În noiembrie 2010 a debutat în rolul titular din Adriana Lecouvreur de Francesco Cilea, într-o nouă producție semnatã David McVicar a Operei Regale din Londra, Covent Garden. The Observer a scris: “Este dificil de imaginat pe cineva întrecând-o pe Angela Gheorghiu în acest rol. Vocea ei lină și cremoasă, dar cu un miez de oțel, se îmbină perfect cu mișcarea scenică. Este o actriță naturală, scena morții improbabile fiind sfâșietor de credibilă iar aria Poveri fiori pur și simplu de neuitat.

În iulie 2011 revine în rolul principal în Tosca pe scena londoneză, alături de Jonas Kaufmann și Bryn Terfel, sub bagheta lui Antonio Pappano, spectacol ce s-a lansat pe DVD. Productia realizatã de Jonathan Kent a fost pusã pentru prima datã în scenã în anul 2006, tot cu Angela Gheorghiu în rolul titular. În septembrie 2011 a revenit la Londra pentru reluarea producției de Faust, spectacol transmis în direct în cinematografele din întreaga lume. Sezonul de transmisii în cinema 2011/2012 al Royal Opera House a debutat cu trei producții având-o pe Angela Gheorghiu în rolul principal: Faust, în direct, (septembrie 2011), Adriana Lecouvreur (octombrie 2011) și Tosca (noiembrie 2011).

Vocea ei este considerată de către critica internațională drept o combinație între vocile a două celebre cântărețe de operă, Maria Callas și Renata Tebaldi.

Cu compania Metropolitan Opera a cântat deja în peste 70 de reprezentații.

Pe 28 octombrie 2011 a cântat la gala de redeschidere a Teatrului Bolshoi din Moscova, la invitația președintelui rus Dmitri Medvedev, spectacol transmis în direct în cinematografe din toată lumea și online.

În februarie 2012 Angela Gheorghiu a deschis Balul Operei din Viena, fiind acompaniată de Orchestra Operei din Viena dirijată de Georges Prêtre.

În iunie 2012 a sărbătorit 20 de ani de la debutul pe scena Operei Regale din Londra, interpretând rolul Mimi în La bohème alături de Roberto Alagna. În iulie 2012 predă primul curs de master class la “Georg Solti” Accademia în Castiglione della Pescaia, Italia. Se întoarce în Toscana pentru un al doilea masterclass la Academia “Georg Solti” în 2016. În noiembrie 2012 interpretează rolul Tosca la San Francisco Opera.

Cel mai recent debut pe scenă a fost rolul Charlotte din opera “Werther” (Jules Massenet) în martie 2015 la Opera de Stat din Viena. Interpretează acest rol și într-un concert la Festivalul de la Salzburg în august 2015.

În iulie 2015 debutează la Festivalul Verbier din Elveția alături de chitaristul Miloš Karadaglić într-un recital special la Église.

În octombrie 2015, Angela Gheorghiu apare pentru prima dată în Australia în 2 concerte de gală la Sydney Opera House și la Hammer Hall, Arts Centre Melbourne. În noiembrie 2015 cântă la Richard Tucker Opera Gala, “cel mai anticipat eveniment de operă al sezonului” la Lincoln Center, în New York City. Spectacolul a fost difuzat de postul de televiziune PBS. Angela Gheorghiu a cântat prima oară la Richard Tucker Opera Gala în 1999. Cântă apoi rolul principal din opera Tosca la Metropolitan Opera din New York într-o producție de Luc Bondy. În decembrie 2015, Angela Gheorghiu cântă împreună cu tenorul Ramon Vargas și Ghiță Petean într-un concert de gală la Opera din Monte Carlo. Veniturile acestui concert s-au acordat în totalitate Fundației stabilite în urma dispariției fiului lui Ramon Vargas, Eduardo, la vârsta de 6 ani.

În 2016, Angela Gheorghiu a revenit în rolul titular din Tosca la Royal Opera House, Londra. Deși era programată să cânte în 5 reprezentații, a cântat în total în 7 spectacole. S-a întors drept Tosca și la Wiener Staatsoper alături de Jonas Kaufmann în aprilie 2016. În septembrie 2016 interpretează pentru prima dată rolul Floriei Tosca la Opera de Stat din Berlin cu “ovații furtunoase și prelungite”.

2017 marchează 25 de ani de la debutul internațional al sopranei Angelei Gheorghiu la Royal Opera House. Cu această ocazie, se întoarce la Londra interpretând rolul Adriana Lecouvreur în februarie 2017.

Gheorghe Zamfir

Gheorghe Zamfir

Gheorghe Zamfir, n. 6 aprilie 1941GăeștiJudețul Dâmbovița este un naist și compozitor român, o celebritate mondiala.. Exprimându-se artistic printr-un instrument aproape uitat (naiul, numit și fluierul lui Pan), reușește să cucerească aplauzele întregii planete. Modifică forma, construcția și tehnica naiului, lărgindu-i considerabil paleta de interpretare. Introduce naiul în toate stilurile și genurile muzicale, revoluționând sunetul la scară universală și aducând naiul în atenția publicului modern.

Pe lângă prestigioasa carieră de muzician, se manifestă ca artist și în domeniul literar și al artelor plastice, publicând versuri, eseuri și o carte autobiografică și expunând picturi proprii în țară și în străinătate.

După o carieră muzicală de succes, în 1982, în plin comunism, dedică un concert lui Dumnezeu. Cade în dizgrația cuplului Ceaușescu. Este nevoit să plece în exil.

„Urlând de durere, cu inima sfâșiată în bucăți, am luat drumul exilului, în luna martie 1982, cu două valize și cu naiurile la spinare. Pașaportul mi l-a băgat în buzunar fostul ministru de Externe, Ștefan Andrei, care mi-a spus: “Pleci și nu te mai întorci. Altfel, Ceaușescu te omoară!”. Exilul a fost absolut teribil pentru mine. Dacă nu plecam din țară eram arestat, condamnat și poate pierdut fizic.”

Cariera sa continuă și în exil, bucurându-se de succes mondial. Primește numeroase premii și distincții. În 1986, în Canada, din relația cu Susan Nichols, i se naște unicul fiu, Emmanuel Teodor Zamfir, actualmente baterist într-o formație rock din Montreal. În 1995 se căsătorește cu Marie Noëlle, la Paris. Revenit în România după Revoluția din 1989, traversează o perioadă de dificultăți financiare din cauza datoriilor acumulate față de fiscul francez, care îi confiscă posesiunile din Franța pentru că nu și-ar fi plătit impozite de milioane de euro. Acest fapt nu îl împiedică să își continue cariera artistică.

În anul 1994 s-a căsătorit cu Marie Noelle, de care a divorțat în 2010. În anul 2015 s-a recăsătorit cu Nicoleta Beca, solistă de muzică populară.[

Manifestă înclinații muzicale din copilărie, când este atras de muzica lăutarilor, una din dorințele sale cele mai arzătoare fiind să cânte la acordeon cu taraful de țigani. În 1955, la vârsta de 14 ani, tatăl său îl înscrie la Școala de muzică nr. 1 din București (astăzi Liceul de Muzică Dinu Lipatti), cu intenția de a studia acordeonul, dar este acceptat la clasa de nai a profesorului Fănică Luca, unde demonstrează o abilitate extraordinară pentru acest instrument. Iată cum evocă Gheorghe Zamfir întâlnirea sa cu Fănică Luca:

„Asta se întâmpla prin 1955, când am fost acceptat la Școala Specială de Muzică numărul 1 din București. Aveam 14 ani. Am reușit la examen, în comisia care alegea elevii după conformația fizică. Acești profesori, din comisie, erau vreo 14-15. Eu venisem de la țară, habar n-aveam cine e Fănică Luca.
Văzând că am configurația pentru acest instrument, Fănică Luca mi-a zis să încerc să cânt la nai. Eu i-am zis că refuz și am plecat din clasă. Tata m-a împins din nou, mi-a dat și două palme, și așa am rămas cu titlu de încercare la nai, pentru două luni, dacă nu-mi convine, pot să plec, ceea ce s-a și întâmplat. După două luni, din cauza efortului fizic am părăsit naiul. M-am dus la clasa de contrabas.
M-a căutat Fănică Luca, la câteva zile, prin școală, mi-a dat câteva palme și m-a întors la clasă. Mi-a zis: «Cu trei melodii am cucerit Globul Pământesc. Tu ai să-l cucerești mai mult ca mine. Nu-ți dai seama că ai talent?». Și am rămas la clasă.”

În 1961, după bacalaureat, se înscrie la Conservatorul de Muzică Ciprian Porumbescu din București, pe care îl absolvă cu o dublă specializare, în Pedagogie (1966) și în Dirijorat pentru cor și orchestră (1968). Pe 24 martie 2005 își susține doctoratul, obținând calificativul summa cum laude pentru teza intitulată Naiul – geneză, evoluție și semnificație, coordonată de profesorul universitar Gheorghe Oprea.

Gheorghe Zamfir aduce schimbări inovatoare naiului tradițional românesc de 20 de tuburi, înlocuindu-l cu noi variante conținând succesiv 22, 25, 28 și 30 de tuburi, pentru lărgirea domeniului tonal, astfel: naiul alto (22 de tuburi), tenor (25 de tuburi), bas (28 de tuburi) și naiul contrabas (30 de tuburi – apărut în 1972). Reușește să obțină câte nouă tonuri pentru fiecare tub, prin modificarea ambușurei. În acest fel devine posibilă interpretarea melancolică la nai a doinelor, cântecelor de leagăn, bocetelor și chiar a unor inflexiuni ale vocii umane. Își asamblează singur naiurile, din lemn de bambus, și le acordează cu ajutorul unei mici cantități de miere de albine introdusă în tuburi. În 2003 confecționează naiul numit Gigantul, având 42 de tuburi, 1,35 m înălțime și 1,2 m lățime.

În 1959, obține Premiul I și titlul de laureat pe țară, și înregistrează primele compoziții proprii în stil folcloric, cu Orchestra Populară a Radiodifuziunii. Devine cunoscut publicului larg după ce este descoperit de etnomuzicologul elvețian Marcel Cellier, care studia muzica populară românească în anii ’60. Ca student, în perioada 19611966 călătorește în multe țări europene și câștigă Locul I în numeroase competiții internaționale.

În perioada 1966–1969 este dirijor al Ansamblului folcloric Ciocârlia din București. În 1966 scoate primul său disc cu casa de discuri Electrecord, care cuprinde compoziții ale sale în cel mai autentic spirit popular, printre care și faimoasele sale piese: Doina de Jale și Doina ca de la Vișina. În 1968 scoate cel de al doilea disc cu Electrecord. În 1969 pleacă prin demisie de la Ansamblul folcloric Ciocârlia.

Între anii 1968-1970 întreprinde primele turnee în Germania de VestElvețiaURSSChina, unde obține un succes impresionant.

În 1970 înființează propriul său Taraf concertistic, cu care susține, în 1971, 45 de reprezentații la teatrul de la Gaîté – Montparnasse din Paris, folosind pentru prima oară cele patru naiuri (soprano, alto, tenor și bas) create de el însuși în 1968. Reprezentațiile se bucură de un succes fulminant.[necesită citare] Va concerta apoi peste tot în lume, elogiile fiind unanime,[necesită citare] din EuropaAmerica de SudCanada și SUA, până în AustraliaJaponia și Africa de Sud. Este invitat să susțină concerte, în diferite ocazii, de nenumărați șefi de state și personalități, printre care împărăteasa Japoniei, președintele Columbiei și Papa Ioan Paul al II-lea. Primește nenumărate premii și distincții.[necesită citare]
În 1972 creează stilul Nai – Orgă, introducând repertorii noi și lărgind considerabil paleta expresivă de interpretare a naiului.
În 1974 compune Misa pentru Pace, pentru nai, cor, orgă și orchestră, pe care o înregistrează la București cu Orchestra Națională Radio și Corul Madrigal condus de Marin Constantin, sub bagheta dirijorului Paul Popescu.
Single-ul său Eté d’amour devine unul din hiturile cele mai apreciate ale anului 1976.[necesită citare] Urmează Păstorul Singuratic, al doilea hit european al său, la care colaborează cu compozitorul și dirijorul german James Last, pe care îl cunoaște într-unul din turneele sale. Ambele cântece anunță venirea unui sunet nemaiîntâlnit până atunci, care îi atrage recunoașterea internațională. Urmează concerte în SUA, la Carnegie HallNew York (1981) și Kennedy Center, AustraliaNoua ZeelandăJaponiaCanadaAfrica de SudScandinaviaBelgiaFranțaElvețiaAustria.
În 1981 își lansează discurile pe piața americană.
În 1982 compune prima Rapsodie și primul Concert pentru nai și orchestră, pe care le înregistrează pentru Phillips cu Filarmonica din Monte Carlo, sub bagheta lui Lawrence Foster.
În 1984 compune primul Cvintet pentru nai și cvartet de coarde, numit Cvintetul Plopilor, pe care îl cântă împreună cu Cvartetul Oxford din Toronto, în transmisie directă la Radio. Compune numeroase lucrări camerale, pe care le execută cu celebrul Cvartet Enescu, în Franța și Germania.
În 1986 înregistrează primul disc cu repertoriu baroc, din care amintim Dublul Concert în re minor pentru vioară și oboi de Johann Sebastian Bach, cu British Chamber Orchestra.
Între 1988-1990 este primit de trei ori la Vatican. Este primul muzician care a cântat în timpul Misei private a Papei Ioan Paul al II-lea.[necesită citare] După moartea Sanctității Sale, creează special pentru comemorarea Sa Conceptul muzical Totus Tuus, un set de piese pentru nai, orgă și grup vocal bărbătesc.
În domeniul cinematografiei, participă la compunerea coloanei sonore a unor filme, printre care Once Upon a Time in America, al regizorului Sergio LeoneKarate Kid sau, mai nou, Kill Bill. Iată cum rememorează Gheorghe Zamfir participarea la coloana sonoră a filmului Once upon a time in America (citat preluat din cartea sa autobiografică Binecuvântare și blestem):

„1987. Roma mă solicită prin Ennio Morricone și Sergio Leone pentru a înregistra tema principală la filmul care avea să facă turul lumii, ca o capodoperă a cinematografiei: “Once upon a time in America”. Experiența a fost unică, participarea naiului în desfășurarea acțiunii fiind majoră, creând impactul pe care realizatorii mizau. Într-adevăr, intervenția mea avea să creeze emoția care a făcut din acest film unul din cele mai vizionate și apreciate filme din lume la acea epocă.”

În 1990, după Revoluție, se reîntoarce în țară. Își continuă seria de concerte și turnee în Franța, Elveția și, mai ales, Turcia, unde este declarat cel mai popular compozitor și artist al secolului XX[necesită citare]. Susține concerte la pupitrul Orchestrei Naționale de Folclor, reînființată în luna decembrie 2006 (relansarea oficială a orchestrei are loc în luna mai 2007).

După aproape un deceniu de absență, în ianuarie 2006 Gheorghe Zamfir se întoarce în Canada pentru un tur de concerte cu ATHENAEUM STRING Quintet. În programul turneului a fost inclusă o premiera mondială: Anotimpurile de Antonio Vivaldi pentru nai si quintet de coarde in aranjamentul muzical al muzicianului Lucian Moraru, cât și piesele Ciocârlia, Lonely Shepherd etc.

În decursul unei cariere muzicale care depășește 50 de ani, Gheorghe Zamfir creează peste 300 de lucrări în stil folcloric, cameral, coral, vocal, instrumental și simfonic. Repertoriul său cuprinde compozitori de la perioada barocă și clasică precum Wolfgang Amadeus MozartJohann Sebastian BachArcangelo CorelliAntonio Vivaldi, până la contemporani ca John LennonPaul McCartneyBilly Joel sau Elton John.
Gheorghe Zamfir este câștigătorul a 120 de discuri de aur și platină, are peste 190 de discuri înregistrate, și are peste 120 de milioane de albume vândute. Este singurul artist european care a câștigat două discuri de aur în SUA și singurul artist român care a câștigat un disc de aur în Ungaria.

Nadia Comaneci

Data nasterii: 12.11.1961
Locul nasterii: Onesti, Bacau

Nadia Comaneci

„Zeita de la Montreal”, sau „Perfect Nadia”, sunt doar doua dintre superlativele cu care Nadia Comaneci a intrat in istoria sportului dupa ce, in intrecerea de la paralele inegale din cadrul Jocurilor Olimpice de la Montreal din 1976, a obtinut prima nota de 10 din istoria intrecerilor olimpice de gimnastica.

Nadia a inceput gimnastica la varsta de 5 ani, fiind selectionata de antrenorul Marcel Duncan si legitimata la AS Flacara Onesti.

Din 1971 a fost antrenata de Bela si Martha Karolyi, iar la varsta de 11 ani a castigat primul sau titlu de campioana nationala absoluta. Jumatate de an mai tarziu a  concurat la categoria maestre, unde a ocupat locul al treilea.

In 1974 a obtinut primul mare succes peste hotare, castigand locul I la individual compus, in cadrul concursului Cupa Prieteniei de la Gera (Republica Democrata Germana).

A urmat o ascensiune rapida care a culminat cu rezultatele obtinute in 1976, la Jocurile Olimpice de la Montreal – editie a JO care a intrat in istoria sportului drept „Olimpiada Nadia Comaneci”, dupa ce  Nadia a primit sapte note de 10 (primele in istoria concursurilor oficiale de gimnastica!) si a stabilit un „record absolut”: 20 de puncte, la paralele inegale (potrivit codului de punctaj de la acea vreme).

Dupa 1977, Nadia s-a pregatit la Bucuresti, cu antrenorii Iosif Hidi, Gheorghe Condovici, Atanasia Albu (septembrie 1977 – august 1988), Gheorghe Gorgoi, Anca Grigoras (aprilie 1980 – august 1981).

Nadia a cucerit primul titlu mondial la barna pentru gimnastica romaneasca si doua medalii de argint, la sarituri si cu echipa, la CM din 1978, de la Strasbourg.

In 1979, la CM de la Forth Worth (SUA), Nadia a facut parte din echipa de gimnastica a Romaniei care a cucerit primul titlu de campioana mondiala pe echipe (389,550 p) din istoria gimnasticii.

A cucerit de trei ori consecutiv titlul de campioana continentala si a intrat definitiv in posesia „Cupei Europei”, fiind prima gimnasta care a reusit aceasta performanta.

In 1975 a cucerit „Trofeul Campioanelor”, la Londra, iar in 1979, la „Cupa Mondiala”, desfasurata la Tokyo, s-a clasat pe primul loc la sol si sarituri, pe locul al doilea la barna si pe locul al treilea, la individual compus. In 1981, la Universiada de la Bucuresti, Nadia a obtinut cinci medalii de aur.

S-a retras din activitatea competitionala in 1984, avand in palmares 24 de medalii castigate la Jocuri Olimpice, Campionate Mondiale si Campionate Europene, dintre care 16 de aur.

In codul de punctaj al Federatiei Internationale de Gimnastica (FIG), la paralele inegale sunt incluse doua elemente denumite „coborare Comaneci” si „salt Comaneci”.

In 1975, a fost declarata „Cea mai buna sportiva a Romaniei” (presa romaneasca) si din Balcani (BTA), iar in 1976, „Cea mai buna sportiva din lume” (presa straina).

In noiembrie 1989, Nadia a emigrat in Statele Unite ale Americii, apoi in Canada, dupa care a revenit in SUA si s-a stabilit la Oklahoma. S-a casatorit cu Bart Conner, campion de gimnastica al SUA si campion olimpic.

In 1993, a devenit primul sportiv roman inclus in memorialul International Gymnastics Hall of Fame.

In 1996 a fost aleasa presedinte de onoare al Federatiei Romane de Gimnastica (FRG). Fundatia americana pentru Sport Feminin (WSF), care anual premaiza femeile cu merite deosebite in sport, i-a acordat „Premiul Flo Hyman” in 1998.

Dupa JO Montreal a devenit Maestru Emerit al Sportului, dupa care a primit  titlul de „Erou al Muncii Socialiste”, fiind cea mai tanara romanca distinsa cu acest titlu. In 1984, Comitetul International Olimpic i-a acordat „Ordinul Olimpic de argint”, pentru meritele deosebite in domeniul sportului si servicii remarcabile aduse cauzei olimpice.  Din partea Comitetului Olimpic Roman a primit „Colanul Olimpic”.

In anul 2000, i s-a conferit Ordinul national „Steaua Romaniei” in grad de comandor.

In septembrie 2006, la aniversarea a 100 de ani de existenta a Federatiei Romane de Gimnastica, s-a instituit Trofeul „Nadia Comaneci”.

In 2017, a participat la Campionatele Mondiale de gimnastica artistica de la Montreal, orasul canadian in care a scris istoria gimnasticii in urma cu 41 de ani, in calitate de ambasador al competitiei, si a inmanat medalia de aur campioanei absolute.


Intr-un interviu acordat publicatiei „Le Monde”, Nadia a declarat:  „….Nu consider ca mi-a fost furata copilaria si adolescenta, din moment ce e singura viata pe care am cunoscut-o si pe care vreau sa o duc. Ii voi fi intotdeauna recunoscatoare mamei mele, ea este cea care m-a dus intr-o zi la sala. Altfel, as fi avut o existenta normala si mult mai putin interesanta. Nu am niciun regret si nici nu am avut. Priviti ce inseamna viata mea: tot ce mi s-a intamplat mi-a permis sa fiu acolo unde sunt astazi. Sigur, au avut momente dificile, ca oricine, dar am trecut peste aceste incercari, pentru ca ma straduiesc mereu sa fiu pozitiva si sa iau ceea ce este mai bun din ce ni se intampla….. 73 a fost numarul meu de concurs, 7×3=21, reprezentand a XXI-a a editie a JO, la Montreal. Am luat sapte note de zece, trei medalii de aur. 7+3=10”.

Ilie Nastase

Ilie Nastase

Ilie Năstase (n. 19 iulie 1946BucureștiRomânia) este un jucător profesionist de tenis de câmp retras din activitate. A fost unul dintre cei mai importanți jucători de tenis ai anilor 1970, fiind numărul unu mondial de două ori, în 1972 și 1973. Din cele 83 de titluri câștigate, numai 58 au fost înregistrate de Asociația Jucătorilor de Tenis Profesioniști (ATP).

Printre cele 58 de titluri la simplu pe care Ilie Năstase le-a câștigat de-a lungul carierei sale, se numără și US Open în 1972, respectiv Roland Garros în 1973. La dublu a câștigat turneele de la Wimbledon în 1973, Roland Garros în 1970 și US Open în 1975. A câștigat, de asemenea, de patru ori Turneul Campionilor în anii 1971, 1972, 1973 și 1975. Pentru echipa de Cupa Davis a României a jucat timp de 18 ani un număr de 146 de meciuri de simplu și dublu, câștigând 109. Alături de Ion Țiriac a fost finalist al Cupei Davis de trei ori, în 1969, 1971 și 1972.

A fost pe locul doi în competiția la simplu de la Wimbledon de două ori, în 1972, jucând finala împotriva lui Stan Smith și, în 1976, împotriva lui Björn Borg. Năstase era cunoscut pentru glumele sale din arenă, dar și pentru reputația de a folosi tactici agresive, multe dintre acestea pline de succes, drept care a primit porecla de Nasty („Răutăciosul”) după câteva incidente.

A scris câteva romane în franceză în anii 1980,[necesită citare] apoi a intrat în politică în anii 1990, candidând în 1996 la postul de primar al Bucureștiului. În anul 1994, a fost căpitan nejucător al echipei României de Cupă Davis.

În 2005, “TENNIS Magazine” l-a plasat pe locul 28 în lista celor „40 cei mai mari jucători de tenis din ultimii 40 de ani”. A fost desemnat de patru ori „Cel mai bun sportiv român al anului” (în 1969, 1972, 1973 și 1974). La 12 februarie 2008, după aproape 11 ani la șefia Federației Române de Tenis, a demisionat din funcția de președinte al Federației, declarându-se „învins de justiția și de presa din România”.

Printr-un decret prezidențial din 1 decembrie 2008, Ilie Năstase a fost înaintat în gradul de general-maior (cu 2 stele) în retragere în Ministerul Apărării.

Ion Tiriac

Ion Tiriac

Ion Țiriac (n. 9 mai 1939Brașov) este un fost jucător profesionist de tenis român, jucător de hochei pe gheață, și actualmente un influent om de afaceri în Germania și România.

Ion Țiriac și-a pierdut tatăl la vârsta de zece ani. Tatăl lui a locuit pe aceeași stradă și a lucrat în aceeași fabrică cu Günther Bosch.

Între 1958 și 1964 a fost membru al echipei de hochei pe gheață a României, cu care a participat la Jocurile Olimpice de Iarnă din Innsbruck și la Campionatele Mondiale.

În 1970, a câștigat împreună cu Ilie Năstase turneul de la Roland Garros. Talentul său pe teren s-a materializat mai ales la dublu, câștigând alături de Ilie Nastase, în afară de Roland Garros, numeroase alte turnee precum Foro Italico, Open Philadelphia Indoor (1970), Monte Carlo Open, Open Suedia, Italian Open și Canadian Open (1972), Arymehr Cup (1977), alături de Guillermo Villas la Baltimore International și Nice International (1977), Volvo International (1979) și, alături de Adriano Panatta, Campionatului Mondial de tenis, Sao Paolo (1974). Țiriac a fost component al echipei României în Cupa Davis între anii 1959 și 1978, disputând trei finale, cu SUA, în 1969, 1970 și 1972, în toate trei avându-l ca partener pe Ilie Năstase.

Din 1984 până în 1993 a fost managerul lui Boris Becker, tenisman german de clasă mondială.

Ion Țiriac este deținătorul licenței turneului de tenis “BCR Open Romania” din anul 1996. A zecea ediție a turneului (care a avut loc în luna septembrie a anului 2005) a oferit premii în valoare de 302.000 euro. Câștigătorul trofeului competiției, Florent Serra, a primit un cec în valoare de 44.100 euro.

Între anii 1998 și 2004, a deținut funcția de Președinte al Comitetului Olimpic Român.

Ion Țiriac este, de asemenea, unul dintre cei mai bogați români, fiind proprietarul unui număr mare de firme în domeniul bancar, auto și cel al transporturilor. Este primul român care a intrat în lista Forbes a miliardarilor lumii fiind cotat ca având o avere personală în jur de 1,1 miliarde dolari în martie 2007. În noiembrie 2007, revista Capital a estimat averea lui Ion Țiriac la 2,2-2,4 miliarde de dolari.

Țiriac a fost căsătorit între anii 1963 și 1965 cu Erika Braedt, jucătoare de handbal. Are copii cu Mikette von Issenberg (model; mama lui Ion Țiriac jr.) și cu Sophie Ayad (ziaristă din Egipt; doi copii, Karim Mihai și Ioana Natalia).

Ivan Patzaichin   

(n. 26 noiembrie 1949Mila 23, Tulcea)

Ivan Patzaichin 


Ivan Patzaichin
 este un canoist român, cvadruplu laureat cu aur la Jocurile Olimpice de vară din 1968, 1972, 1980 şi 1984 şi triplu laureat cu argint. Sportivul a devenit ulterior antrenor, iar în prezent a devenit antreprenor social preocupat de promovarea sportului, mișcării în aer liber și a ecoturismului.

„Ivan este o personalitate marcantă a patrimoniului imaterial românesc, recunoscut pentru faima de sportiv legendar în perioada sa de activitate, iar după retragerea din activitatea sportivă, pentru atenția dedicată apei și interacțiunii responsabile a omului cu aceasta. Un exemplu de model de viață, performanță și implicare socială.”

Teodor Frolu, vice-președinte Asociația Ivan Patzaichin – Mila 23

Și-a început cariera sportivă la 17 ani, la Clubul Dinamo, inspirat de alți oameni ai Deltei care înregistraseră succese la competiţiile internaţionale în probele de vâslit. A ajuns în lotul de kaiac-canoe al clubului bucureştean pe care l-a servit timp de 43 de ani, dintre care în 18 ca sportiv.

În doar un an și jumătate de la sosirea la București, a câștigat prima medalie olimpică de aur la Jocurile Olimpice din Mexic, în octombrie 1968, la proba de canoe 2, 1000 m, împreună cu Serghei Covaliov.

În perioada de activitate competițională, între 1967 – 1985, Ivan Patzaichin a participat la 5 ediții ale Jocurilor Olimpice, la care a câștigat patru titluri supreme şi trei medalii de argint.

Helmuth Dukadam 

(n. 1 aprilie 1959SemlacRegiunea Timișoara).

Helmuth Dukadam 

Helmut Duckadam este un portar de fotbal retras din activitate, supranumit „Eroul de la Sevilla”, deoarece în finala Cupei Campionilor Europeni din 1986 a apărat toate cele patru lovituri de la 11 metri pentru a aduce trofeul echipei sale, Steaua București. A jucat anterior și la Constructorul Arad. La scurt timp după câștigarea trofeului, a suferit o accidentare care i-a pus capăt carierei. Este director de imagine la FCSB.

Gheorghe Hagi  

(n. 5 februarie 1965SăceleDobrogeaRomânia).

Gheorghe Hagi 

Gheorghe Hagi este un fost fotbalist român, considerat unul dintre cei mai buni mijlocași ofensivi în Europa anilor ’80 și ’90 și cel mai mare fotbalist român din toate timpurile. Fanii lui Galatasaray l-au numit “Comandante” (Comandantul) și românii l-au numit “Regele”.

Supranumit “Maradona din Carpați“, Hagi este considerat un erou în România. A fost numit fotbalistul român al anului de șapte ori, și este privit ca unul dintre cei mai buni fotbaliști ai generației sale. Ca un constructor de joc avansat, a fost recunoscut pentru dribling, tehnică, viziune, pase și finalizare.

Hagi a jucat pentru naționala României la trei campionate mondiale în 19901994 (unde a facut parte din World Cup All-Star Team) și 1998, cât și în trei campionate europene în 19841996 și 2000. A avut 125 de prezențe pentru România, al doilea după Dorinel Munteanu, și este pe prima poziție a marcatorilor (alături de Adrian Mutu) cu 35 de goluri.

În noiembrie 2003, pentru a celebra jubileul UEFA, a fost selectat de către Federația Română de Fotbal drept cel mai bun jucător al României din ultimii 50 de ani. În 2004, a fost numit de Pelé drept unul dintre cei 125 cei mai mari fotbaliști în viață, la o ceremonie de premiere a FIFA. Hagi este unul din puținii fotbaliști care au jucat pentru ambele cluburi rivale spaniole Real Madrid și Barcelona.

În 2009, Hagi a fondat clubul român Viitorul Constanța. În prezent el este atât proprietarul cât și președintele clubului. De asemenea, a înființat Academia de Fotbal Gheorghe Hagi, una dintre cele mai mari academii de fotbal din Europa de Sud-Est.

Fiul său, Ianis, este de asemenea fotbalist, actualmente sub contract cu Rangers FC.

Miodrag Belodedici  

(n. 20 mai 1964SocolCaraș-Severin)

Miodrag Belodedici

Miodrag Belodedici este un fost fotbalist român, actualmente director al centrelor de juniori ale Federației Române de Fotbal. Mai este poreclit și “Belo”. S-a remarcat ca fotbalist la Steaua București, între 1983 și 1989, și la Steaua Roșie Belgrad, între 1989-1992. A câștigat 2 Cupe ale Campionilor cu Steaua Roșie Belgrad și Steaua București.

În martie 2008 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Sportiv” Clasa a II-a. În 2012 Belodedici a fost ambasadorul Finalei UEFA Europa League.

Miodrag Belodedici a debutat în echipa națională în 1984, de-a lungul carierei sale adunând 53 de selecții. A jucat pentru naționala României la Campionatul Mondial din 1994, precum și la Campionatul European din 1996. În 2009, cu ocazia Centenarului Federației Române de Fotbal, a primit distincția „Diamant” pentru întreaga sa activitate alături de alți importanți fotbaliști români.

Simona Halep   

(n. 27 septembrie 1991Constanța)

Simona Halep

Simona Halep este cea mai valoroasa jucatoare de tenis din România. A urcat pe  prima poziție în clasamentul mondial WTA, în două rânduri, între 2017 și 2019. A ocupat această poziție timp de 64 de săptămâni, fiind din acest punct de vedere a zecea din istoria tenisului în clasamentul longevității ca lider al circuitului. Halep a încheiat anii 2017 și 2018 pe primul loc în lume în clasamentul WTA. În prezent ea se află pe locul 2 mondial.

Halep a câștigat turneele de Grand Slam de la Roland Garros (2018) si Wimbledon (2019), pierzând anterior alte trei finale: două la Roland Garros (2014, 2017) și una la Australian Open (2018). A disputat și finala Turneului Campionilor (2014). Ea a câștigat la simplu de-a lungul carierei 20 turnee și a mai disputat alte 17 finale, fiind cea mai titrată jucătoare de tenis din istoria României.

A fost desemnată Jucătoarea Anului 2018 de WTA, de asemeni și Cea Mai Populară Jucătoare în 2014 și respectiv 2015 dar și Favorita Fanilor la simplu în 2017, 2018 și 2019. În decembrie 2018, Halep a fost aleasă de ESPN cel mai dominant jucător de tenis al anului în lume figurând în topul The Dominant 20 pe locul 9 înaintea unor alți mari sportivi ai planetei, ca Novak DjokovicLewis Hamilton sau LeBron James. Ea a câștigat 35,85 milioane de dolari din tenis, fiind pe locul 4 all-time, după surorile Williams și Șarapova.

Language